voluntariat Archives - Oamenii sudului

Ce fac tinerii din sud in weekend

Posted on 12/02/201629/02/2016 by Cristina Botezatu

De dimineață până în ora prânzului, tinerii din Valea Corbului (județul Argeș) nu pot ieși din casă pentru că îi ajută pe părinți la treburile casnice. După-masa, ei se strâng la cineva acasă.

Cântăm, ne jucăm sau stăm pur și simplu, vorbim, povestește Edera.

Cântăm la chitară, vioară, pian, ne jucăm „trage cu ochiul”, „scaunele muzicale”, „dirijorul”, „eu ,niciodată”, „prinde scaun, ai încredere”, „lapte gros”.

De exemplu, scaunele muzicale se joacă așa: în timp ce muzica se aude, tinerii merg în cerc cu mâinile în sus. Când muzica este oprită, fiecare trebuie să ocupe un scaun, însă un tânăr rămâne mereu pe dinafară pentru că este un scaun lipsă. Jucăm așa până doi tineri “se luptă” pe un singur scaun. Cel care îl ocupă primul este câștigător.

În Spanțov (județul Călărași), de cele mai multe ori punem toți bani și ieșim în oraș sau ne strângem la unul dintre noi acasă și gătim împreună. Facem pizza, plăcinte sau clătite.

Mai avem și un parc, care este destul de mare. Obișnuim să mergem acolo când nu este frig, spune Larisa. De curând am învățat și un joc nou, se numește Killer. Ultima dată am jucat nouă persoane și am câștigat eu și Simona, prietena mea.

Mergem în parc, la terase, la fotbal, avem activități sportive, spune Vali din Malu Mare, Dolj.

Ne implicăm și în proiecte comunitare, aranjăm grădina sau participăm la muncile agricole. Când este cald, ne strângem în părculețul din fața primăriei, acolo mai punem și filme pe proiector, un fel de cinema în aer liber.

Nicoleta este din Făcăeni, Ialomița și spune că la ei în comunitate nu prea au unde să se întâlnească și oricum majoritatea tinerilor au plecat, fie în afara țării, fie la facultate sau la Slobozia când intră la liceu.

“Scot băncuța de lemn moștenită de la bunica (are 45 de ani vechime) și fac brățări. Pasiunea pentru brățări o am din clasa a 7-a. Am început cu decorarea clasei, cadouri pentru prieteni. Am avut cereri și acum fac des asta.

Mai merg și la bunica, o ajut în gospodărie. Acum, de exemplu, punem puiul de ceapă. Cumpărăm semințe, curățăm curtea, facem rânduri în pământ, punem semințele și le udăm o dată pe săptămână.

Ne mai stângem în parc când se încălzește, discoteca s-a închis acum 4 ani. Vara mai mergem la pădure, avem Delta aproape.”

În Eșelnița (Mehedinți), Marius merge la fotbal sâmbăta și duminica, între orele 14 și 16. După antrenament, cheamă copiii acasă la el și „tragem melodii”, “am un studio de muzică amenajat”.

Nu știu ce fac fetele în timpul zilei, seara ieșim cu ele. Singurul loc unde ne putem strânge este banca din fața primăriei sau la asociație când facem voluntariat.

Sunt a doua mamă

Posted on 11/02/201602/03/2016 by Cristina Botezatu

M-am născut în Ogradena, o localitate unde m-am simțit, când eram copil, ca într-o grădină. Era o comunitate mai mică, unde parcă toată lumea era aproape de sufletul meu de copil. Am multe amintiri de acolo, ne duceam pe câmp, cu oile și mieii, cu gâștele, chiar și cu porcii când se făceau prunele și cădeau pe jos.

Când satul a fost strămutat la Eșelnița, ne-am mutat cu toții aici, când a început construcția la hidrocentralele Porțile de Fier. Aveam 13 ani, eram în clasa a VII-a. Era o altă lume, cu alți copii, ne bucuram din puțin. Ajutam și noi la construcția noilor case de aici.

Am devenit educatoare fiindcă mi-a plăcut atât de mult învățătoarea mea încât mi-am dorit să fiu ca ea. În ’78 am terminat școala și m-au transferat la o grădinițe din alte localități. Iar în ’81 m-am întors la copiii de aici.

În 2005 am fondat, împreună cu alte colege din școală, Asociația Comunității Eșelnița Cazanele Dunării. Nu m-am implicat prea mult, ci doar atunci când mi se solicita ajutorul. Dar ultimul an a fost diferit pentru că m-am dedicat mult mai mult.

M-am implicat în proiectul centrului after-school pentru că e nevoie de voluntari constanți, fiindcă nu poți să lucrezi cu un copil într-o zi, și în a doua zi să nu mai fi acolo. În plus, după ce soțul meu a murit, la începutul lui 2015, am considerat că trebuie să fac ceva, și mi-am dat seama că aici în centrul after-school pentru copii, al asociației, aș putea să dăruiesc dragoste copiilor.

Am căutat să zâmbesc copiilor, fiindcă cu ei nu poți să fi abătut sau să-ți plângi de milă. Numai alături de copii am putut să depășesc momentul, iar ajutorul ne-a fost reciproc.

Aici modelăm suflete, nu ne jucăm cu obiecte.

Dimineața mă duc la grădiniță și apoi după-amiaza, de la 13:00 la 15:00, o petrec cu copiii de a III-a de la centru. Îi ajut să-și facă temele la română și la matematică, îi pun să citească, să facă compuneri. Îi învăț cum să învețe, pentru că lor asta le lipsește. Nu că nu ar ști, dar nu este cineva lângă ei ca să le ghideze pașii spre a învăța.

Joia am atelierul de împletit din pănuși de porumb pentru tineri. Am învățat să fac asta la școală, când la lucru manual trebuia să lucrăm cu materiale pe care le aveam prin gospodărie; de exemplu, învățam să coasem pe saci de iută. Când eram copil, dirigintele venea neanunțat la noi acasă și era obligatoriu să existe un ștergar pentru picioare în fața casei. El spunea că de ce să prăpădim unul cusut de mame, mai bine facem din pănuși de porumb, că din ălea mereu găsim.

Când lucrezi cu copiii, e bine să dai tot ce poți și să-i apropii de tine. Dacă noi suntem aproape de copii, nici ei nu se vor depărta de noi, adică de comunitate. Consider că noi aici, la centru, facem o educație altfel, fiindcă copiii se apropie atât de mult, sunt relaxați, se exprimă liber, nu au emoții. Ne vorbesc ca și cum noi am fi aproapele lor.

Eu sunt ca a doua mamă pentru ei, îi simt aproape și-i fac și pe ei să simtă asta. Uneori o fetiță îmi mai spune „Doamna, te iubesc!”. Sau când le spun „Poftă bună, copii!”, ei îmi răspund (și nu i-am învățat eu): „Mulțumim, că pe jos nu murdărim, și pe doamna o iubim”.

Mi-a plăcut să mă implic în lucruri frumoase, pentru că, până la urmă, și comunitatea este o familie mai mare în care toți trebuie să avem grijă unul de altul.

Cuvinte din Eșelnița

Posted on 28/01/201628/01/2016 by Cristina Botezatu

Clara s-a întors în Eșelnița, satul de pe Clisura Dunării, în care a crescut, în 2004, cu cei doi copii, de 4 și 3 ani. Locuise până atunci în București și Craiova, cu drumuri între Facultatea de Litere-Teologie și cea de Jurnalism și Științele Comunicării, pe care o vreme le-a urmat în paralel.

După ce a divorțat, a avut nevoie să se întoarcă într-un loc unde putea să-și crească ușor băiețelul și fetița, alături de părinții ei. Nu i-a venit să creadă când a obținut un post de profesoară de religie chiar în școala generală pe care o absolvise. A fost un noroc că și-a găsit rapid de lucru, își imagina că jobul de profesor de religie e doar o tranziție spre ce-și dorea cu adevărat: să devină jurnalistă.

Asta a fost o chestie de compromis. Teologia am făcut-o ca pasiune personală, nu mă gândeam că voi profesa.

Venirea înapoi acasă n-a fost ușoară. A început să se acomodeze când a prins drag de predat, când a revenit ca voluntar la biserica unde cânta-n cor când era mică, și când prietena din copilărie, Eliza, care-i era colegă la școală, a chemat-o la niște cursuri prin care urmau să-și construiască o organizație non-guvernamentală locală.

Așa a ajuns în 2005 membru fondator al Asociației Comunității Eșelnița Cazanele Dunării, o organizație care încearcă să-i apropie pe cei mici de cei bătrâni prin tradiție și care, anul trecut, a deschis un centru after-school pentru copiii din sat cu cerințe educaționale speciale.

Clara e responsabilă cu comunicarea: administrează pagini de Facebook, scrie comunicate, găsește jurnaliști, dar și cea care le predă copiilor patru ore pe săptămână. În două din cele patru îi învață pe cei mici să prindă aripi cu teatru.

Teatrul e pasiunea din facultate. Și-a dat seama că elevii, mulți cu întârzieri de învățare, alții chiar cu probleme psihice, mai toți cu greutăți acasă, se animă la orele de teatru. Dintr-o dată se simt egali, fără cocoașele întârzierilor sau etichetele puse de alții.

“Facem aceleași exerciții, i-am descoperit și pe unii copii, îi mai văzusem și la ore, dar în colectiv e greu să-ți dai seama cum sunt, pentru că în general ei sunt cei care nu se manifestă, care sunt în pericol de corigență, nu sunt băgați în seamă, nu sunt vedetele clasei, și atunci aici la centru pornim de la egal, teatrul scoate ceva în evidență la fiecare și aici mi-am dat seama că unii, care păreau că n-au nicio valoare, sunt valoroși la teatru, pot face unele lucruri pe care alții nu le pot face”. De exemplu, un copil tăcut la clasă, la centru este dezinvolt și poate imita animale, spune Clara. „Tot timpul este o plăcere să-l vezi cum se manifestă”.

Meseria de profesoară n-ar mai schimba-o. „Am descoperit și meseria de profesor cât de frumoasă poate să fie și câtă bucurie poate să-ți dea în anumite momente”. Îi place să lucreze mereu cu copiii, când e vorba de ceva creativ, ca atunci când i-a ajutat să facă revista școlii sau când au prezentat știri printr-o stație la pauza mare. Acum visează la o trupă de teatru a școlii.

Uneori se culcă și pe la 3 dimineața, păstrează orele de noapte ca să lucreze pentru asociație, să se gândească la lecțiile de a doua zi, să scrie articole pentru revista bisericii unde e redactor șef, să scrie poezii. Poezie scrie de când era în clasele primare, iar anul trecut a scos volumul „Cuvinte fără veștminte”. Timpul liber pentru voluntariat îl consumă cu mai puțină vinovăție acum când copii sunt mari. Fiica e în clasa a IX-a, la Limbi străine, la un liceu din Orșova, iar fiul se pregătește anul acesta să dea admiterea la liceu.

„Ce am făcut la asociație, la biserică; tot ce fac pentru sat, pentru comunitate, mi-a dat ocazia să folosesc tot ce am învățat de-a lungul timpului. Am reușit să dau mai departe, mă bucură că am putut folosi și pasiunea pentru teatru și am putut să creez”.

Corbeni prinde culoare

Posted on 26/01/2016 by Cristina Botezatu

Tot ce i-a trebuit Danielei Floroiu ca să înceapă să lucreze pentru ea și pentru comunitatea din Corbeni, Argeș, a fost să îndrăznească. La 48 de ani, povestește uneori cu aerul unei adolescente care tocmai și-a descoperit o nouă pasiune despre mărgelele pe care le meșterește de vreo doi ani. Nu-i vorba de mândrie, deși când își înșiră modelele pe masă are cu ce să se laude, ci de bucuria de a crea ceva frumos.

Tot timpul ai ceva de învățat. Eu sunt curioasă, tot timpul vreau să învăț mai multe, mă gândesc că aș putea să fac ceva mai frumos.

A moștenit din talentul mamei, care e meșter popular: coase, țese, tricotează, croșetează și împletește. Modestă, Daniela nu se consideră la fel de îndemânatică, dar spune că are ambiție. Cea care i-a pus acul în mână, înainte de a merge la școală, a fost totuși bunica. Stătea în ultima casă de sub pădure din comună și le învăța, pe Daniela și sora ei, să coasă și să brodeze fețe de mese, cuverturi și lenjerii. Nu era loc de discuții. Bunica spunea:

Trebuie să înveți, trebuie să faci.

Coseau la lumina lămpii, iar mai târziu au învățat și să tricoteze. Așa a ajuns să-și facă, prin clasa a IX-a, când mama nu i-a cumpărat treningul pe care și-l dorea, un pulover cu dungi care imita modelul.

Meseria spre care s-a orientat n-a avut însă nicio legătură cu lucrul de mână sau obiceiurile populare. A fost timp de 27 de ani operator de mase plastice într-o întreprindere din Curtea de Argeș. Făcea naveta 22 de kilometri până la serviciu, unde asambla carcase pentru aspiratoare sau râșnițe. Niciodată nu i-a plăcut ce lucra. Mergea la muncă pentru că trebuia să aducă bani acasă pentru copii. „La un momentat dat am obosit. Am renunțat.” Era prin 2013, iar copiii îi spuneau că acum că au crescut, nu mai trebuie să se streseze. A început și să călătorească în Franța, unde lucrează soțul. Ea nu muncea, dar nu putea să stea degeaba.

A vrut întâi să tricoteze, însă i s-au părut scumpe cârligele și materialele. Plimbându-se prin magazine, a descoperit mărgelele.

„Vorba soțului meu: «Când văd colorat, sunt ca curcanul». Și zic: «Hai să fac mărgele!» N-am știut cum, n-am avut nici cea mai vagă idee, mi-am inventat tot felul de războaie și am reușit să fac.” Se consulta cu mama și cu sora când vorbeau pe internet. Primul model a fost după un motiv popular, o înșiruire de cuburi din biluțe negre, roșii și verzi. De-atunci a făcut mii de brățări și coliere, cărora le spune „zgărdane”. Pe unele le-a vândut, pe altele le-a dat cadou. Acum are și atestat de meșter popular pentru bijuterii.

Cam în aceeași perioadă, în lunile pe care le petrecea în țară, a întâlnit-o pe Maria Martinescu, cea care a coagulat oamenii din Corbeni într-o asociație. A descoperit că au nemulțumiri comune, cum ar fi că nu sunt activități pentru copii și bătrâni. Din acest motiv crede că a ajuns și tatăl ei, în vârstă de 74 de ani, să se izoleze în casă.

„Zice: «Dacă ies din curte, ajung la cârciumă, unde toată lumea bea. Ce să fac, beau și eu… Nu mai am prieteni, au murit, ce să fac?»”

De-atunci au început să gândească la ateliere, locuri de joacă și un muzeu de meșteșuguri. Nu știe pe ce să se axeze și ajută oricând e de lucru în asociație, pe care au numit-o „Corbeni Plai Argeșean”. Spune că o face să se simtă utilă. „În tot ce fac pun un pic de dragoste.”

Încă nu știe cum să-și valorifice pasiunea pentru mărgele, poate și pentru că niciodată n-a întrebat-o nimeni ce ar vrea să facă sau de ce are nevoie. Familiei îi plac, dar nici soțul, nici copiii nu văd o finalitate în orele petrecute în fața biluțelor. Acum Daniela vrea să facă ateliere cu copiii din localitate în care să-i învețe atât mărgele, cât și să coasă și să țeasă. Spune că e doar un voluntar în asociație, „un simplu cetățean”. „N-am avut voie niciodată să mă evidențiez eu prin nimic. Tot timpul a trebuit să fiu undeva în urmă. Ajut pe alții să se evidențieze, dar eu n-am ieșit în față cu nimic.” Nu are resentimente în voce, spune că îi place să fie acolo, în „mulțimea care susține ce trebuie făcut”.

Maria Martinescu o vede pe Daniela drept stâlp de bază în comunitate. „Ea zice că n-a ieșit niciodată în evidență, dar este un exemplu că oricine vrea să facă ceva poate să facă.” Crede că a progresat mult. „A înflorit cumva. A căpătat curaj. N-a ajuns încă să creadă foarte mult în ea, dar realizează că este un om valoros, care poate să ofere ceva celorlalți.”

Pentru început, Daniela împărtășește oricui pasiunea pentru frumos și dorința de implicare. Și e suficient pentru a pune în Corbeni rotițele în mișcare.