turism Archives - Oamenii sudului

Dansul la sat

Posted on 05/02/201605/02/2016 by Cristina Botezatu

Când ai dansat ultima oară o horă la sat? Închide ochii…Auzi muzica, pașii, simți corpul cum se mișcă, îți simți mâinile și alte mâini în stânga și în dreapta.

Dansul este o formă de comunicare, de cunoaștere, de susținere reciprocă. Dansul ne unește la orice vârstă și ne face să ne simțim în largul nostru.

În fiecare sâmbătă dimineață, în Lupșa de Jos, Mehedinți, tinerii din sat se adună la Centrul pentru Tineret Constantin Ghindă pentru a dansa. Vin pe jos sau cu bicicleta, deschid clădirea cu cheia aflată în școala de lângă, dau drumul la muzică și așteaptă să înceapă.

În ansamblul Dorulețul din Lupșa de Jos s-au înscris tineri de 11, 12 ani până la tineri care merg la liceu. Învață dansuri populare din mai multe zone ale țării și cântece oltenești cu un profesor care vine din Turnu Severin în fiecare weekend. Cel mai inedit dans ni s-a părut Bătuta de la Gruia, singurul dans oltenesc care începe cu piciorul stâng.

Ansamblul a fost înfiinţat în vara anului 2013, la iniţiativa preşedintelui Asociaţiei Fiii Lupşei, Mihai Corcodel. Au câștigat numeroase premii pe județ la concursuri de ansambluri de dans neprofesionale.

Mergând la Eșelnița pentru Gala Voluntarilor, am descoperit și Ansamblul folcloric Dunav din Svinița. Am aflat că graiul vorbit la Sviniţa este arhaic, ceea ce înseamnă că grupul, comunitatea este cea mai veche dintre cele ce trăiesc la nord de Dunăre, stabilându-se aici cu mult înainte de celelalte comunităţi sârbeşti.

Tinerii din ansamblu participă la multe festivaluri cu dansuri populare sârbești și românești câștigând multe premii de-a lungul vremii.

Svinița mai este cunoscută și pentru Festivalul Smochinelor, care are loc, de obicei, în ultima duminică a lunii august. În această comună, din care Dunărea se vede într-o panoramă superbă, sunt plantații de smochini, iar localnicii spun că aici smochinul crește aidoma prunului sau corcodușului, în restul Olteniei. Din aromatele smochine, localnicii prepară dulceață și țuică, produse tradiționale cu marcă înregistrată: Dulceața de smochine de Svinița și Țuica de smochine de Svinița.

Localitatea Svinița este situată în vestul extrem al județului Mehedinți, la 46 de kilometri de Orșova, aici populația fiind în majoritate de peste 95 la sută de naționalitate sârbă, vorbitori de limba sârbă, o minoritate etnică la care tradițiile și obiceiurile sunt respectate din generație în generație. (Sursa: http://www.jurnalromanesc.ro)

Când le facem o vizită să îi surprindem la repetiții?

Cuvinte din Eșelnița

Posted on 28/01/201628/01/2016 by Cristina Botezatu

Clara s-a întors în Eșelnița, satul de pe Clisura Dunării, în care a crescut, în 2004, cu cei doi copii, de 4 și 3 ani. Locuise până atunci în București și Craiova, cu drumuri între Facultatea de Litere-Teologie și cea de Jurnalism și Științele Comunicării, pe care o vreme le-a urmat în paralel.

După ce a divorțat, a avut nevoie să se întoarcă într-un loc unde putea să-și crească ușor băiețelul și fetița, alături de părinții ei. Nu i-a venit să creadă când a obținut un post de profesoară de religie chiar în școala generală pe care o absolvise. A fost un noroc că și-a găsit rapid de lucru, își imagina că jobul de profesor de religie e doar o tranziție spre ce-și dorea cu adevărat: să devină jurnalistă.

Asta a fost o chestie de compromis. Teologia am făcut-o ca pasiune personală, nu mă gândeam că voi profesa.

Venirea înapoi acasă n-a fost ușoară. A început să se acomodeze când a prins drag de predat, când a revenit ca voluntar la biserica unde cânta-n cor când era mică, și când prietena din copilărie, Eliza, care-i era colegă la școală, a chemat-o la niște cursuri prin care urmau să-și construiască o organizație non-guvernamentală locală.

Așa a ajuns în 2005 membru fondator al Asociației Comunității Eșelnița Cazanele Dunării, o organizație care încearcă să-i apropie pe cei mici de cei bătrâni prin tradiție și care, anul trecut, a deschis un centru after-school pentru copiii din sat cu cerințe educaționale speciale.

Clara e responsabilă cu comunicarea: administrează pagini de Facebook, scrie comunicate, găsește jurnaliști, dar și cea care le predă copiilor patru ore pe săptămână. În două din cele patru îi învață pe cei mici să prindă aripi cu teatru.

Teatrul e pasiunea din facultate. Și-a dat seama că elevii, mulți cu întârzieri de învățare, alții chiar cu probleme psihice, mai toți cu greutăți acasă, se animă la orele de teatru. Dintr-o dată se simt egali, fără cocoașele întârzierilor sau etichetele puse de alții.

“Facem aceleași exerciții, i-am descoperit și pe unii copii, îi mai văzusem și la ore, dar în colectiv e greu să-ți dai seama cum sunt, pentru că în general ei sunt cei care nu se manifestă, care sunt în pericol de corigență, nu sunt băgați în seamă, nu sunt vedetele clasei, și atunci aici la centru pornim de la egal, teatrul scoate ceva în evidență la fiecare și aici mi-am dat seama că unii, care păreau că n-au nicio valoare, sunt valoroși la teatru, pot face unele lucruri pe care alții nu le pot face”. De exemplu, un copil tăcut la clasă, la centru este dezinvolt și poate imita animale, spune Clara. „Tot timpul este o plăcere să-l vezi cum se manifestă”.

Meseria de profesoară n-ar mai schimba-o. „Am descoperit și meseria de profesor cât de frumoasă poate să fie și câtă bucurie poate să-ți dea în anumite momente”. Îi place să lucreze mereu cu copiii, când e vorba de ceva creativ, ca atunci când i-a ajutat să facă revista școlii sau când au prezentat știri printr-o stație la pauza mare. Acum visează la o trupă de teatru a școlii.

Uneori se culcă și pe la 3 dimineața, păstrează orele de noapte ca să lucreze pentru asociație, să se gândească la lecțiile de a doua zi, să scrie articole pentru revista bisericii unde e redactor șef, să scrie poezii. Poezie scrie de când era în clasele primare, iar anul trecut a scos volumul „Cuvinte fără veștminte”. Timpul liber pentru voluntariat îl consumă cu mai puțină vinovăție acum când copii sunt mari. Fiica e în clasa a IX-a, la Limbi străine, la un liceu din Orșova, iar fiul se pregătește anul acesta să dea admiterea la liceu.

„Ce am făcut la asociație, la biserică; tot ce fac pentru sat, pentru comunitate, mi-a dat ocazia să folosesc tot ce am învățat de-a lungul timpului. Am reușit să dau mai departe, mă bucură că am putut folosi și pasiunea pentru teatru și am putut să creez”.

Corbeni prinde culoare

Posted on 26/01/2016 by Cristina Botezatu

Tot ce i-a trebuit Danielei Floroiu ca să înceapă să lucreze pentru ea și pentru comunitatea din Corbeni, Argeș, a fost să îndrăznească. La 48 de ani, povestește uneori cu aerul unei adolescente care tocmai și-a descoperit o nouă pasiune despre mărgelele pe care le meșterește de vreo doi ani. Nu-i vorba de mândrie, deși când își înșiră modelele pe masă are cu ce să se laude, ci de bucuria de a crea ceva frumos.

Tot timpul ai ceva de învățat. Eu sunt curioasă, tot timpul vreau să învăț mai multe, mă gândesc că aș putea să fac ceva mai frumos.

A moștenit din talentul mamei, care e meșter popular: coase, țese, tricotează, croșetează și împletește. Modestă, Daniela nu se consideră la fel de îndemânatică, dar spune că are ambiție. Cea care i-a pus acul în mână, înainte de a merge la școală, a fost totuși bunica. Stătea în ultima casă de sub pădure din comună și le învăța, pe Daniela și sora ei, să coasă și să brodeze fețe de mese, cuverturi și lenjerii. Nu era loc de discuții. Bunica spunea:

Trebuie să înveți, trebuie să faci.

Coseau la lumina lămpii, iar mai târziu au învățat și să tricoteze. Așa a ajuns să-și facă, prin clasa a IX-a, când mama nu i-a cumpărat treningul pe care și-l dorea, un pulover cu dungi care imita modelul.

Meseria spre care s-a orientat n-a avut însă nicio legătură cu lucrul de mână sau obiceiurile populare. A fost timp de 27 de ani operator de mase plastice într-o întreprindere din Curtea de Argeș. Făcea naveta 22 de kilometri până la serviciu, unde asambla carcase pentru aspiratoare sau râșnițe. Niciodată nu i-a plăcut ce lucra. Mergea la muncă pentru că trebuia să aducă bani acasă pentru copii. „La un momentat dat am obosit. Am renunțat.” Era prin 2013, iar copiii îi spuneau că acum că au crescut, nu mai trebuie să se streseze. A început și să călătorească în Franța, unde lucrează soțul. Ea nu muncea, dar nu putea să stea degeaba.

A vrut întâi să tricoteze, însă i s-au părut scumpe cârligele și materialele. Plimbându-se prin magazine, a descoperit mărgelele.

„Vorba soțului meu: «Când văd colorat, sunt ca curcanul». Și zic: «Hai să fac mărgele!» N-am știut cum, n-am avut nici cea mai vagă idee, mi-am inventat tot felul de războaie și am reușit să fac.” Se consulta cu mama și cu sora când vorbeau pe internet. Primul model a fost după un motiv popular, o înșiruire de cuburi din biluțe negre, roșii și verzi. De-atunci a făcut mii de brățări și coliere, cărora le spune „zgărdane”. Pe unele le-a vândut, pe altele le-a dat cadou. Acum are și atestat de meșter popular pentru bijuterii.

Cam în aceeași perioadă, în lunile pe care le petrecea în țară, a întâlnit-o pe Maria Martinescu, cea care a coagulat oamenii din Corbeni într-o asociație. A descoperit că au nemulțumiri comune, cum ar fi că nu sunt activități pentru copii și bătrâni. Din acest motiv crede că a ajuns și tatăl ei, în vârstă de 74 de ani, să se izoleze în casă.

„Zice: «Dacă ies din curte, ajung la cârciumă, unde toată lumea bea. Ce să fac, beau și eu… Nu mai am prieteni, au murit, ce să fac?»”

De-atunci au început să gândească la ateliere, locuri de joacă și un muzeu de meșteșuguri. Nu știe pe ce să se axeze și ajută oricând e de lucru în asociație, pe care au numit-o „Corbeni Plai Argeșean”. Spune că o face să se simtă utilă. „În tot ce fac pun un pic de dragoste.”

Încă nu știe cum să-și valorifice pasiunea pentru mărgele, poate și pentru că niciodată n-a întrebat-o nimeni ce ar vrea să facă sau de ce are nevoie. Familiei îi plac, dar nici soțul, nici copiii nu văd o finalitate în orele petrecute în fața biluțelor. Acum Daniela vrea să facă ateliere cu copiii din localitate în care să-i învețe atât mărgele, cât și să coasă și să țeasă. Spune că e doar un voluntar în asociație, „un simplu cetățean”. „N-am avut voie niciodată să mă evidențiez eu prin nimic. Tot timpul a trebuit să fiu undeva în urmă. Ajut pe alții să se evidențieze, dar eu n-am ieșit în față cu nimic.” Nu are resentimente în voce, spune că îi place să fie acolo, în „mulțimea care susține ce trebuie făcut”.

Maria Martinescu o vede pe Daniela drept stâlp de bază în comunitate. „Ea zice că n-a ieșit niciodată în evidență, dar este un exemplu că oricine vrea să facă ceva poate să facă.” Crede că a progresat mult. „A înflorit cumva. A căpătat curaj. N-a ajuns încă să creadă foarte mult în ea, dar realizează că este un om valoros, care poate să ofere ceva celorlalți.”

Pentru început, Daniela împărtășește oricui pasiunea pentru frumos și dorința de implicare. Și e suficient pentru a pune în Corbeni rotițele în mișcare.

Voluntariatul crește o comunitate

Posted on 25/01/2016 by Cristina Botezatu

Pe 14 martie 2005, în Eşelniţa a fost format un ONG. Majoritatea echipei este formată din cadre didactice. Asociaţia Comunităţii Eşelniţa”Cazanele Dunării” îşi doreşte să mobilizeze oamenii din comunitate, să valorifice resursele locale şi să se dezvolte.

În ultimii 10 ani, 700 de oameni au plecat din comunitatea Eşelniţa (Mehedinţi). Asociaţia Comunităţii Eşelniţa Cazanele Dunării organizează constant activităţi pentru a menţine comunitatea vie.