traditii Archives - Oamenii sudului

Tot ce i-a trebuit Danielei Floroiu ca să înceapă să lucreze pentru ea și pentru comunitatea din Corbeni, Argeș, a fost să îndrăznească. La 48 de ani, povestește uneori cu aerul unei adolescente care tocmai și-a descoperit o nouă pasiune despre mărgelele pe care le meșterește de vreo doi ani. Nu-i vorba de mândrie, deși când își înșiră modelele pe masă are cu ce să se laude, ci de bucuria de a crea ceva frumos.

Tot timpul ai ceva de învățat. Eu sunt curioasă, tot timpul vreau să învăț mai multe, mă gândesc că aș putea să fac ceva mai frumos.

A moștenit din talentul mamei, care e meșter popular: coase, țese, tricotează, croșetează și împletește. Modestă, Daniela nu se consideră la fel de îndemânatică, dar spune că are ambiție. Cea care i-a pus acul în mână, înainte de a merge la școală, a fost totuși bunica. Stătea în ultima casă de sub pădure din comună și le învăța, pe Daniela și sora ei, să coasă și să brodeze fețe de mese, cuverturi și lenjerii. Nu era loc de discuții. Bunica spunea:

Trebuie să înveți, trebuie să faci.

Coseau la lumina lămpii, iar mai târziu au învățat și să tricoteze. Așa a ajuns să-și facă, prin clasa a IX-a, când mama nu i-a cumpărat treningul pe care și-l dorea, un pulover cu dungi care imita modelul.

Meseria spre care s-a orientat n-a avut însă nicio legătură cu lucrul de mână sau obiceiurile populare. A fost timp de 27 de ani operator de mase plastice într-o întreprindere din Curtea de Argeș. Făcea naveta 22 de kilometri până la serviciu, unde asambla carcase pentru aspiratoare sau râșnițe. Niciodată nu i-a plăcut ce lucra. Mergea la muncă pentru că trebuia să aducă bani acasă pentru copii. „La un momentat dat am obosit. Am renunțat.” Era prin 2013, iar copiii îi spuneau că acum că au crescut, nu mai trebuie să se streseze. A început și să călătorească în Franța, unde lucrează soțul. Ea nu muncea, dar nu putea să stea degeaba.

A vrut întâi să tricoteze, însă i s-au părut scumpe cârligele și materialele. Plimbându-se prin magazine, a descoperit mărgelele.

„Vorba soțului meu: «Când văd colorat, sunt ca curcanul». Și zic: «Hai să fac mărgele!» N-am știut cum, n-am avut nici cea mai vagă idee, mi-am inventat tot felul de războaie și am reușit să fac.” Se consulta cu mama și cu sora când vorbeau pe internet. Primul model a fost după un motiv popular, o înșiruire de cuburi din biluțe negre, roșii și verzi. De-atunci a făcut mii de brățări și coliere, cărora le spune „zgărdane”. Pe unele le-a vândut, pe altele le-a dat cadou. Acum are și atestat de meșter popular pentru bijuterii.

Cam în aceeași perioadă, în lunile pe care le petrecea în țară, a întâlnit-o pe Maria Martinescu, cea care a coagulat oamenii din Corbeni într-o asociație. A descoperit că au nemulțumiri comune, cum ar fi că nu sunt activități pentru copii și bătrâni. Din acest motiv crede că a ajuns și tatăl ei, în vârstă de 74 de ani, să se izoleze în casă.

„Zice: «Dacă ies din curte, ajung la cârciumă, unde toată lumea bea. Ce să fac, beau și eu… Nu mai am prieteni, au murit, ce să fac?»”

De-atunci au început să gândească la ateliere, locuri de joacă și un muzeu de meșteșuguri. Nu știe pe ce să se axeze și ajută oricând e de lucru în asociație, pe care au numit-o „Corbeni Plai Argeșean”. Spune că o face să se simtă utilă. „În tot ce fac pun un pic de dragoste.”

Încă nu știe cum să-și valorifice pasiunea pentru mărgele, poate și pentru că niciodată n-a întrebat-o nimeni ce ar vrea să facă sau de ce are nevoie. Familiei îi plac, dar nici soțul, nici copiii nu văd o finalitate în orele petrecute în fața biluțelor. Acum Daniela vrea să facă ateliere cu copiii din localitate în care să-i învețe atât mărgele, cât și să coasă și să țeasă. Spune că e doar un voluntar în asociație, „un simplu cetățean”. „N-am avut voie niciodată să mă evidențiez eu prin nimic. Tot timpul a trebuit să fiu undeva în urmă. Ajut pe alții să se evidențieze, dar eu n-am ieșit în față cu nimic.” Nu are resentimente în voce, spune că îi place să fie acolo, în „mulțimea care susține ce trebuie făcut”.

Maria Martinescu o vede pe Daniela drept stâlp de bază în comunitate. „Ea zice că n-a ieșit niciodată în evidență, dar este un exemplu că oricine vrea să facă ceva poate să facă.” Crede că a progresat mult. „A înflorit cumva. A căpătat curaj. N-a ajuns încă să creadă foarte mult în ea, dar realizează că este un om valoros, care poate să ofere ceva celorlalți.”

Pentru început, Daniela împărtășește oricui pasiunea pentru frumos și dorința de implicare. Și e suficient pentru a pune în Corbeni rotițele în mișcare.

Cum urci pe Transfăgărășan spre Barajul Vidraru, când încep să te-mpresoare coamele de munți, în comuna argeșeană Corbeni, faci dreapta pe un pod și urmezi drumul cotit, pe lângă un turn, până vezi pe stânga o casă cu păuni. Stau țanțoși pe fațada clădirii, cu penele albastre, galbene și verzi, înconjurați de desene cu frunze și liane. În fața clădirii, în drum, o să te aștepte zâmbind o femeie măruntă, cu părul scurt, închis la culoare, căreia n-o să-i dai mai mult de 50 de ani. Are de fapt 63, e fostă profesoară de franceză și a devenit sufletul acestei comunități.

Maria Martinescu nu și-a propus să fie în centrul atenției. De fapt, dacă o întrebi, o să-ți spună că rolul ei e să fie și ea acolo, „pe lângă ei”, adică în preajma celorlalți locuitori care s-au hotărât să încerce să îmbunătățească viața comunei, păstrând în același timp obiceiurile din străbuni. Mărturisește că a fost nevoie de „muncă de lămurire” pentru organizarea oamenilor într-o asociație care să acceseze fonduri, să pornească proiecte și să le ducă la capăt. Lumea era speriată, îi spunea „Nu vreau să semnez, nu vreau să am de-a face cu banii”.

După ce i-a convins, a pornit în 2013 cu un proiect cu trei obiective: dobândirea personalității juridice (așa s-a născut Asociația Corbeni Plai Argeșean), reabilitarea unei fântâni cu tradiție și redescoperirea obiceiurilor legate de apă – de la ghicit în apă, obicei de-al locului pe care doamna Martinescu l-a văzut apoi și în filmul Cold Mountain, la descântece cu apă neîncepută, adică din prima găleată cu apă scoasă din fântână într-o zi. „Pentru asta mă trimitea mama cu noaptea-n cap să iau apa din fântână”, își amintește.

Pentru Maria Martinescu, Corbeni este locul în care a crescut, jucându-se cu copiii pe strada din fața casei, vreo 20 la număr, și minunându-se de ce găsea prin curțile din vecini. Chiar vizavi, în casa pictată cu floarea soarelui, vecinul era tâmplar și o înnebunea cu mirosul de lemn proaspăt. Alături, țața Tanța avea mașină de tricotat și o lăsa să privească, fascinată, cum îi creșteau puloverele din mână. Altă vecină, tanti Iulica, o îmbia cu firea ei veselă și brânza bună pe care o făcea.

Corbeni e și locul căruțelor cu fân, al prunelor, al arăturilor și al crescătorilor de vaci și de oi. „Mi-e atât de drag când le văd trecând pe stradă și behăind!”

E și locul unde și-a crescut cei doi copii, un băiat și o fată, și unde a ajuns să fie colegă de cancelarie cu foștii ei profesori. Predă franceza din 1977, când a terminat facultatea la București. După ce a prins cutremurul însă, n-a mai vrut să audă de capitală. Repartiția obligatorie a adus-o într-un sat din Dâmbovița, apoi a predat, prin detașare, la Pitești, unde soțul ei lucra ca inginer și la alte școli din jurul orașului. S-a simțit protejată și iubită în fiecare loc de muncă, poate și pentru că e sociabilă și nu suportă certurile. „Sunt o fire mai vulcanică și, când am ceva de spus, spun cu voce tare, dar după aceea, după ce mi-am vărsat necazul, totul intră în normal. Nu-mi place să fie cineva supărat pe mine.”

Cel mai bine s-a simțit lucrând cu elevi de clase primare, care i s-au părut mai motivați să învețe. S-a decis să revină în Corbeni în special pentru că viața la oraș era mai grea și nu le ajungeau alimentele pe cartelă. Ultima școală la care a predat a fost cea din Vrănești, unde a și descoperit gustul proiectelor pentru comunitate.

Cel care i-a arătat ce se poate face a fost un coleg, profesorul Ionel Drăghici, care era implicat în activități ale Fundației PACT. Îl vedea vorbind cu elevii de alunecările de teren, tot mergând prin sat și, curioasă, l-a întrebat cu ce se ocupă. „Chiar dacă se supără lumea pe mine – dar nu cred că se supără foarte tare – eu întreb când nu știu ceva sau când vreau să aflu ceva. Dacă-mi spune, bine, dacă nu, iarăși bine.” Treptat, a început să-l ajute.

Când i-a propus, prin 2007, să meargă la un atelier din altă localitate în locul lui, n-a stat prea mult pe gânduri. Era o întâlnire a oamenilor din mai multe comunități care încercau să miște lucruri, iar Maria Martinescu vorbește despre acest moment ca un tânăr despre intrarea la facultate.

„Până atunci toate perfecționările, la tot ce participam, trebuia să înveți teorie, să dai examen, ori aici a fost cu totul altceva. Am învățat altfel. A fost un bombardament de informații.” I-a trimis un mesaj de mulțumire profesorului Drăghici.

Revenind în Corbeni, a avut senzația că toată lumea așteaptă. „Să se facă ceva, să vină cineva care să-i mobilizeze.” Le-a povestit ce-a realizat la Vrănești și s-au pus pe treabă. La început de decembrie au deschis un atelier în care copiii și tinerii să poată învăța un meșteșug specific zonei. Sunt în discuții cu primăria pentru amenajarea primului loc de joacă din comună.

Vor să facă un album foto cu costumele populare și să promoveze produsele tradiționale – cașul afumat, brânza de burduf, urda fermentată, țuica, mierea –, apreciate de turiștii care umplu de sărbători cele peste 20 de pensiuni din localitate, întâi prin magazine de prezentare, apoi sprijinindu-i pe oameni să-și facă întreprinderi sociale.

Maria Martinescu e mulțumită. „Avem o grămadă de idei.”

Tag: traditii

Corbeni prinde culoare

Profesoara care împlinește idei