sat Archives - Page 2 of 2 - Oamenii sudului

Corbeni prinde culoare

Posted on 26/01/2016 by Cristina Botezatu

Tot ce i-a trebuit Danielei Floroiu ca să înceapă să lucreze pentru ea și pentru comunitatea din Corbeni, Argeș, a fost să îndrăznească. La 48 de ani, povestește uneori cu aerul unei adolescente care tocmai și-a descoperit o nouă pasiune despre mărgelele pe care le meșterește de vreo doi ani. Nu-i vorba de mândrie, deși când își înșiră modelele pe masă are cu ce să se laude, ci de bucuria de a crea ceva frumos.

Tot timpul ai ceva de învățat. Eu sunt curioasă, tot timpul vreau să învăț mai multe, mă gândesc că aș putea să fac ceva mai frumos.

A moștenit din talentul mamei, care e meșter popular: coase, țese, tricotează, croșetează și împletește. Modestă, Daniela nu se consideră la fel de îndemânatică, dar spune că are ambiție. Cea care i-a pus acul în mână, înainte de a merge la școală, a fost totuși bunica. Stătea în ultima casă de sub pădure din comună și le învăța, pe Daniela și sora ei, să coasă și să brodeze fețe de mese, cuverturi și lenjerii. Nu era loc de discuții. Bunica spunea:

Trebuie să înveți, trebuie să faci.

Coseau la lumina lămpii, iar mai târziu au învățat și să tricoteze. Așa a ajuns să-și facă, prin clasa a IX-a, când mama nu i-a cumpărat treningul pe care și-l dorea, un pulover cu dungi care imita modelul.

Meseria spre care s-a orientat n-a avut însă nicio legătură cu lucrul de mână sau obiceiurile populare. A fost timp de 27 de ani operator de mase plastice într-o întreprindere din Curtea de Argeș. Făcea naveta 22 de kilometri până la serviciu, unde asambla carcase pentru aspiratoare sau râșnițe. Niciodată nu i-a plăcut ce lucra. Mergea la muncă pentru că trebuia să aducă bani acasă pentru copii. „La un momentat dat am obosit. Am renunțat.” Era prin 2013, iar copiii îi spuneau că acum că au crescut, nu mai trebuie să se streseze. A început și să călătorească în Franța, unde lucrează soțul. Ea nu muncea, dar nu putea să stea degeaba.

A vrut întâi să tricoteze, însă i s-au părut scumpe cârligele și materialele. Plimbându-se prin magazine, a descoperit mărgelele.

„Vorba soțului meu: «Când văd colorat, sunt ca curcanul». Și zic: «Hai să fac mărgele!» N-am știut cum, n-am avut nici cea mai vagă idee, mi-am inventat tot felul de războaie și am reușit să fac.” Se consulta cu mama și cu sora când vorbeau pe internet. Primul model a fost după un motiv popular, o înșiruire de cuburi din biluțe negre, roșii și verzi. De-atunci a făcut mii de brățări și coliere, cărora le spune „zgărdane”. Pe unele le-a vândut, pe altele le-a dat cadou. Acum are și atestat de meșter popular pentru bijuterii.

Cam în aceeași perioadă, în lunile pe care le petrecea în țară, a întâlnit-o pe Maria Martinescu, cea care a coagulat oamenii din Corbeni într-o asociație. A descoperit că au nemulțumiri comune, cum ar fi că nu sunt activități pentru copii și bătrâni. Din acest motiv crede că a ajuns și tatăl ei, în vârstă de 74 de ani, să se izoleze în casă.

„Zice: «Dacă ies din curte, ajung la cârciumă, unde toată lumea bea. Ce să fac, beau și eu… Nu mai am prieteni, au murit, ce să fac?»”

De-atunci au început să gândească la ateliere, locuri de joacă și un muzeu de meșteșuguri. Nu știe pe ce să se axeze și ajută oricând e de lucru în asociație, pe care au numit-o „Corbeni Plai Argeșean”. Spune că o face să se simtă utilă. „În tot ce fac pun un pic de dragoste.”

Încă nu știe cum să-și valorifice pasiunea pentru mărgele, poate și pentru că niciodată n-a întrebat-o nimeni ce ar vrea să facă sau de ce are nevoie. Familiei îi plac, dar nici soțul, nici copiii nu văd o finalitate în orele petrecute în fața biluțelor. Acum Daniela vrea să facă ateliere cu copiii din localitate în care să-i învețe atât mărgele, cât și să coasă și să țeasă. Spune că e doar un voluntar în asociație, „un simplu cetățean”. „N-am avut voie niciodată să mă evidențiez eu prin nimic. Tot timpul a trebuit să fiu undeva în urmă. Ajut pe alții să se evidențieze, dar eu n-am ieșit în față cu nimic.” Nu are resentimente în voce, spune că îi place să fie acolo, în „mulțimea care susține ce trebuie făcut”.

Maria Martinescu o vede pe Daniela drept stâlp de bază în comunitate. „Ea zice că n-a ieșit niciodată în evidență, dar este un exemplu că oricine vrea să facă ceva poate să facă.” Crede că a progresat mult. „A înflorit cumva. A căpătat curaj. N-a ajuns încă să creadă foarte mult în ea, dar realizează că este un om valoros, care poate să ofere ceva celorlalți.”

Pentru început, Daniela împărtășește oricui pasiunea pentru frumos și dorința de implicare. Și e suficient pentru a pune în Corbeni rotițele în mișcare.

Doamna Rodica din Malu Mare

Posted on 21/01/2016 by Cristina Botezatu

De pe la sfârșitul anilor 90, Rodica Dicu a căutat, împreună cu alți doljeni din comunitate, idei pentru proiecte care să aducă lucruri bune în sat. Locuiește în comuna Malu Mare unde soțul a devenit primar în 2012, după ce s-a lăsat de ONG-uri. Rodica, care lucrează ca funcționar la filiala sindicatului învățământului din Craiova, și tinerii din comuna cu trei sate visează acum la mini-făbricuță de legume, unde să muncească femeile din sat pricepute la dulcețuri, dar și alți săteni ale căror curți sunt pline de solarii.

Eu sunt parvenită prin căsătorie aici, sunt din Craiova, am găsit o comunitate de țară: mănâncă sănătos, nu vezi pe mesele lor mezeluri, mănâncă din gospodărie. Sunt și plecați la lucru, acolo se câștigă bine, vin aici, își fac case, gospodării frumoase.

Doi bătrâni se odihnesc în curtea interioară a centrului social pentru persoane vârstnice "Sfântul Andrei" din Malu Mare, 29 august 2015. — Doi bătrâni se odihnesc în curtea interioară a centrului social pentru persoane vârstnice “Sfântul Andrei” din Malu Mare, 29 august 2015.

Mă trezesc în jurul orei 6 fără un sfert, mă duc în ferma mea, am o fermă de 200 de găini, îmi dă o energie așa de dimineață, mă trezesc mai greuț un pic, dar le aud. Sunt foarte bucuroase când mă văd. Dau la păsări, las ceva de mâncare, și apoi merg la serviciu în Craiova. Specialitatea mea e de jurist, dar trebuie să diversifici de la o vârstă, eu nu sunt omul standardelor, al direcțiilor.

Asta le-am învățat pe femei, să-și dea valoare, chiar dacă sunt la țară, pot să se aranjeze, pot să meargă mai des la controale medicale, pot să facă o grămadă de lucruri, sunt multe femei în comunitate.

L-am întrebat simplu: „de ce vrei să fii primar?” și a zis că de acolo poate să facă mai multe pentru comunitate decât ca ONG-ist. Toată lumea m-a întrebat de ce nu intru în politică. Nu vreau să intru niciodată în politică, sunt jocuri prea murdare pentru mine, ce fac eu este prea curat.

În 2003, în Malu Mare, am realizat trei fântâni, printr-un proiect; am creat un grup de inițiativă în comunitate. A fost esențial să implicăm comunitatea, că degeaba facem noi proiecte, le aplicăm pe o perioadă de timp, x luni, ani, și apoi nimic.

Oamenii au fost receptivi, ne așteptam la acea reticență, dar au văzut că, de fapt, fiecare pas din proiect a fost stabilit cu ei. S-au organizat întâlniri, am dezbătut ce puteam să facem cu finanțarea. Și oamenii au zis „la momentul acesta e primordial să avem niște fântâni publice”, pentru că costurile unei fântâni erau mari, depășeau foarte mult veniturile familiilor defavorizate.

Noi suntem o familie în slujba comunității. Fiul meu cel mare este profesor de educație fizică. Nu știu dacă mai există o comunitate din mediul rural care să premieze, să aibă o seară a campionilor, unde sportivii din comunitate sunt premiați. Chiar de curând a venit un domn profesor care se ocupă de secția de lupte libere, greco-romane, și-mi spunea că există o fată și un băiețel, care sunt campioni mondiali la cadeți pe grupa lor de vârstă. Ne luptăm să găsim o oportunitate, să facem și noi o sală de sport.

Daria, 10 ani, se luptă cu un coleg de antrenament în sala școlii din Malu Mare, 9 decembrie 2015. Daria provine dintr-o familie săracă și își dorește "să ajungă cineva prin sport". — Daria, 10 ani, se luptă cu un coleg de antrenament în sala școlii din Malu Mare, 9 decembrie 2015. Daria provine dintr-o familie săracă și își dorește “să ajungă cineva prin sport”.

Am mers în comunitate la început și am vorbit cu oamenii , chiar cei de etnie romă au venit alături la început, m-a mirat pentru că în jurul lor s-a creat o aură nefavorabilă, că na, și ei strică, dar și pădure fără uscătură nu se poate. Sunt în jur de 600 și de romi, este destul de mare comunitatea. Rudarii, cei care prelucrează lemnul, au zis că nu sunt romi, țigani. Bine, până la urmă ești om, chiar dacă ești țigan, eschimos, londonez. Îi mai avem pe cei care practică lăutăria și prelucrarea fierului. Noi încercăm să punem în valoare și ceea ce fac ei. Am creat atelierul de prelucrare lemn pentru că este o tradiție, la noi mai sunt cinci-șase meșteri care lucrează efectiv pe lemn, rudarii în special. Îi prindem în acest proiect pe secția de artizanat. Am fost la un târg, am derulat proiectul, într-o comună alăturată unde a participat și primărița Craiovei și am obținut ca fiecare prestator de servicii, că are bar sau terasă, să ne ofere un spațiu pentru a expune aceste obiecte artizanale. Vom lucra mobilier de lemn, de grădină, vom face diferite lucrări.

Membrii unei familii din Malu Mare descarcă porumbul adus de la câmp în fața casei situată pe Drumul Național 55 ce leagă Craiova de Bechet, 29 August 2015.

Sunt oameni care cultivă spre vânzare legume, fructe, avem chiar încercări de goji, și ne-am gândit să facem ceva ca să le putem vinde. Noi aveam ideea să facem o dulcețărie, gemărie, fiindcă sunt fete și femei extraordinare care prepară niște lucruri extraordinare, un fel de întreprindere socială. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă, mai faci și tu efortul acela de a-ți băga în traistă, și atunci explici, te duci, faci o colectă de fonduri, o campanie de strângere de fonduri. Femeile au venit cu ideea acestei mini-făbricuțe de legume. Nu avem nici măcar un centru de colectare a legumelor. În următorul sat vecin nu există case fără solarii, așa că materie primă avem.

Profesoara care împlinește idei

Posted on 18/01/201619/01/2016 by Cristina Botezatu

Cum urci pe Transfăgărășan spre Barajul Vidraru, când încep să te-mpresoare coamele de munți, în comuna argeșeană Corbeni, faci dreapta pe un pod și urmezi drumul cotit, pe lângă un turn, până vezi pe stânga o casă cu păuni. Stau țanțoși pe fațada clădirii, cu penele albastre, galbene și verzi, înconjurați de desene cu frunze și liane. În fața clădirii, în drum, o să te aștepte zâmbind o femeie măruntă, cu părul scurt, închis la culoare, căreia n-o să-i dai mai mult de 50 de ani. Are de fapt 63, e fostă profesoară de franceză și a devenit sufletul acestei comunități.

Maria Martinescu nu și-a propus să fie în centrul atenției. De fapt, dacă o întrebi, o să-ți spună că rolul ei e să fie și ea acolo, „pe lângă ei”, adică în preajma celorlalți locuitori care s-au hotărât să încerce să îmbunătățească viața comunei, păstrând în același timp obiceiurile din străbuni. Mărturisește că a fost nevoie de „muncă de lămurire” pentru organizarea oamenilor într-o asociație care să acceseze fonduri, să pornească proiecte și să le ducă la capăt. Lumea era speriată, îi spunea „Nu vreau să semnez, nu vreau să am de-a face cu banii”.

După ce i-a convins, a pornit în 2013 cu un proiect cu trei obiective: dobândirea personalității juridice (așa s-a născut Asociația Corbeni Plai Argeșean), reabilitarea unei fântâni cu tradiție și redescoperirea obiceiurilor legate de apă – de la ghicit în apă, obicei de-al locului pe care doamna Martinescu l-a văzut apoi și în filmul Cold Mountain, la descântece cu apă neîncepută, adică din prima găleată cu apă scoasă din fântână într-o zi. „Pentru asta mă trimitea mama cu noaptea-n cap să iau apa din fântână”, își amintește.

Pentru Maria Martinescu, Corbeni este locul în care a crescut, jucându-se cu copiii pe strada din fața casei, vreo 20 la număr, și minunându-se de ce găsea prin curțile din vecini. Chiar vizavi, în casa pictată cu floarea soarelui, vecinul era tâmplar și o înnebunea cu mirosul de lemn proaspăt. Alături, țața Tanța avea mașină de tricotat și o lăsa să privească, fascinată, cum îi creșteau puloverele din mână. Altă vecină, tanti Iulica, o îmbia cu firea ei veselă și brânza bună pe care o făcea.

Corbeni e și locul căruțelor cu fân, al prunelor, al arăturilor și al crescătorilor de vaci și de oi. „Mi-e atât de drag când le văd trecând pe stradă și behăind!”

E și locul unde și-a crescut cei doi copii, un băiat și o fată, și unde a ajuns să fie colegă de cancelarie cu foștii ei profesori. Predă franceza din 1977, când a terminat facultatea la București. După ce a prins cutremurul însă, n-a mai vrut să audă de capitală. Repartiția obligatorie a adus-o într-un sat din Dâmbovița, apoi a predat, prin detașare, la Pitești, unde soțul ei lucra ca inginer și la alte școli din jurul orașului. S-a simțit protejată și iubită în fiecare loc de muncă, poate și pentru că e sociabilă și nu suportă certurile. „Sunt o fire mai vulcanică și, când am ceva de spus, spun cu voce tare, dar după aceea, după ce mi-am vărsat necazul, totul intră în normal. Nu-mi place să fie cineva supărat pe mine.”

Cel mai bine s-a simțit lucrând cu elevi de clase primare, care i s-au părut mai motivați să învețe. S-a decis să revină în Corbeni în special pentru că viața la oraș era mai grea și nu le ajungeau alimentele pe cartelă. Ultima școală la care a predat a fost cea din Vrănești, unde a și descoperit gustul proiectelor pentru comunitate.

Cel care i-a arătat ce se poate face a fost un coleg, profesorul Ionel Drăghici, care era implicat în activități ale Fundației PACT. Îl vedea vorbind cu elevii de alunecările de teren, tot mergând prin sat și, curioasă, l-a întrebat cu ce se ocupă. „Chiar dacă se supără lumea pe mine – dar nu cred că se supără foarte tare – eu întreb când nu știu ceva sau când vreau să aflu ceva. Dacă-mi spune, bine, dacă nu, iarăși bine.” Treptat, a început să-l ajute.

Când i-a propus, prin 2007, să meargă la un atelier din altă localitate în locul lui, n-a stat prea mult pe gânduri. Era o întâlnire a oamenilor din mai multe comunități care încercau să miște lucruri, iar Maria Martinescu vorbește despre acest moment ca un tânăr despre intrarea la facultate.

„Până atunci toate perfecționările, la tot ce participam, trebuia să înveți teorie, să dai examen, ori aici a fost cu totul altceva. Am învățat altfel. A fost un bombardament de informații.” I-a trimis un mesaj de mulțumire profesorului Drăghici.

Revenind în Corbeni, a avut senzația că toată lumea așteaptă. „Să se facă ceva, să vină cineva care să-i mobilizeze.” Le-a povestit ce-a realizat la Vrănești și s-au pus pe treabă. La început de decembrie au deschis un atelier în care copiii și tinerii să poată învăța un meșteșug specific zonei. Sunt în discuții cu primăria pentru amenajarea primului loc de joacă din comună.

Vor să facă un album foto cu costumele populare și să promoveze produsele tradiționale – cașul afumat, brânza de burduf, urda fermentată, țuica, mierea –, apreciate de turiștii care umplu de sărbători cele peste 20 de pensiuni din localitate, întâi prin magazine de prezentare, apoi sprijinindu-i pe oameni să-și facă întreprinderi sociale.

Maria Martinescu e mulțumită. „Avem o grămadă de idei.”

Activista din Merișani

Posted on 15/01/201615/01/2016 by Cristina Botezatu

Când a văzut prima oară o banană, Sorina Bunescu era în clasa a șaptea și mergea cu sorcova în satul natal, Merișani, din județul Argeș. Așa se obișnuise să strângă bani de rechizite de sărbători, luând la rând gospodăriile. Deja se simțea însă prea mare pentru a mai respecta obiceiul, așa că își anunțase mama că e ultimul an de sorcovit.

– Ale cui sunteți?, le-a întrebat unul dintre cei mai bogați oameni din comună, pe ea și pe sora mai mică, atunci când i-au bătut la poartă.

– Ale lui Titel Bunescu, a spus Sorina.

După ce le-a mai întrebat cum le merge, ce face „mamaie”, bărbatul le-a invitat înăuntru.

– Hai să vă dea tata ceva!

Atunci a scos, de după sobă, o banană. Era caldă, aproape neagră și avea gust de dovleac. Sorinei i s-a părut oribilă. S-a mirat: „Ce le place la ăștia bogați!”. După ce omul le-a dat și niște bani, au plecat. A rămas cu ideea că „Uite, băi, ce înseamnă cine are banană și cine nu!”. În timp a ajuns la altă concluzie:

„Diferența între mine și ăla cu banană e că unii dintre noi au devenit prieteni cu sistemul, alții nu”.

E întâmplarea în care Sorina, ajunsă acum la 41 de ani, găsește cheia la multe dintre lucrurile spre care a gravitat de-a lungul vieții. „Cred că sunt anticomunistă. Cred că de acolo îmi vine harța asta, hărțuirea a tot ce înseamnă nedreptate.” Crede în capitalism, că fiecare trebuie să primească ceea ce merită, dar i se rupe sufletul când vede oameni sărmani. Așa că a devenit activistă.

Sorina își mai amintește din copilărie că mânca ou prăjit cu mălai, pâine cu gem și, pentru că nu aveau lapte, bea un surogat de cafea. Părinții nu țineau păsări în curte, deci în general le lipseau din dietă. Ce făceau însă toți copiii din comună era să meargă la scăldat în lacul de acumulare Vâlcele. În clasa a patra, toată lumea știa să înoate. În vacanța de vară, cei mici mergeau cu oile și vacile pe dealurile care împrejmuiesc comuna.

A plecat din sat ca să facă liceul la Pitești, aflat la mai puțin de 20 de kilometri de casă, apoi a mers în București la Facultatea de Filozofie. Toată lumea spunea atunci: „Pune mâna și învață, ca să pleci de-aici, de la vaci, de la oi. Trebuie să fii inginer, să fii într-un fel.” În Merișani, oamenii se lăudau că fiecare a avut în familie cel puțin pe cineva care a mers la facultate. „În familia mea doar tata a rămas al locului. În rest toți unchii mei au studiat.” În București, după facultate, a lucrat la Asociația Pro Democrația, unde crede că și-a depășit limitele și i s-a șlefuit spiritul de luptătoare.

În 2006, după aproape 13 ani de locuit în capitală, și-a reamintit de lacul, dealurile și „tinerețea” din Merișani și s-a hotărât să se întoarcă acasă. „Mi s-a părut că nu mai e nevoie la București. Tot timpul am impresia că la țară e mai multă nevoie.”

A contat și că soțul ei, absolvent de ASE, nu suporta viața în capitală. Și-au promis că, dacă vor vrea să meargă la teatru sau la operă, vor bate și săptămânal cei 110 kilometri până la București. Au hotărât să înființeze o organizație neguvernamentală în Merișani, cu misiunea de a dezvolta spiritul civic și antreprenorial din localitate, și i-au zis APT (Asociația Partener pentru Tine). Tot după ce s-au mutat la Merișani li s-au născut și cele două fete, Ilinca și Mara, de șapte, respectiv cinci ani.

Au pornit cu o cafenea publică pe tema salubrității în Merișani, organizată împreună cu organizația CeRe din București. „Aveam multe deșeuri în comună, primăria n-avea idee cum o să le strângă. Am luat hotărârea că nu trebuie să-l lăsăm pe domn primar de capul lui să stabilească care vor fi prețurile de colectare a deșeului.” Au strâns oameni din localitate și au stabilit cum să fie adunate gunoaiele, ce taxe să existe, pe ce criterii, iar primarul, care a participat la discuții, a ținut cont pe jumătate de dorința lor.

Au urmat diverse proiecte prin care au încercat să-i implice pe locuitori în viața comunității. Au editat un buletin cu drepturile cetățenilor, au făcut ecologizări și campanii privind problemele de mediu din arii protejate, au ajutat comunitatea de rudari din comună, au făcut presiuni pentru repararea drumurilor, au monitorizat activitatea administrației locale și i-au încurajat pe oameni să participe la ședințele consiliului local.

„Prima dată n-a venit nimeni. Eu cu soțul. Dup-aia au început să vină, câte unul, câte doi.” Cel mai mult au fost 12 persoane.

Au văzut cum sunt discuțiile și au smuls câteva promisiuni de rezolvare a unor probleme de la primar, cum ar fi să facă un șanț într-o anumită zonă. Când au văzut în ședința următoare că nu s-au rezolvat, au început să-i bată obrazul primarului. Supărat, acesta a chemat poliția, i-a dat afară și a declarat ședințele închise. Inițial, Sorina voia să-l dea în judecată. Pregătise toate actele. La ședința următoare, primarul și-a cerut însă scuze în fața oamenilor, iar Sorina a renunțat. „Am zis: «Bine că n-o să ne mai dai afară de-acum încolo!»”. Dacă la primele ședințe monitorizate, discuțiile nu durau mai mult de zece minute, chiar dacă erau pe listă șapte proiecte de hotărâre, pe parcurs au ajuns și la o oră și jumătate.

Sorina vrea să vadă schimbări de durată, așa că ezită când o întrebi dacă e mândră de ce-a reușit. „De multe ori am avut sentimentul că n-am făcut decât să zgârm. Să fac oamenii să se uite la o anumită problemă, să fie mai atenția la ea. Dar n-aș spune că eu am contribuit la o schimbare definitivă.” Din toate problemele în care s-a implicat, cel mai tare o enervează nedreptatea socială. „Dacă simt eu că s-a întâmplat ceva nedrept cu un om, încep să nu mai pot să dorm. Încep să-mi fac planuri cum pot să-l atac pe primar, ce pot să fac, încerc să i le sugerez președintelui asociației, care este soțul meu și este mult mai diplomat. Zice «Stai puțin să ne mai gândim». Eu zic «Nu, mâine dimineață trebuie să facem!».”

A ajuns să se certe cu fiecare primar care a condus comuna de când s-a mutat în Merișani.

„Nu știu cum. Plecăm la drum prieteni. În al treilea an de mandat, ajungem să ne certăm și să fim la cuțite. Însă până la urmă să-l faci pe cetățean să fie mai puțin manipulat mi se pare așa o treabă frumoasă! S-ar putea să aleagă altfel peste patru ani, s-ar putea odată să reacționeze, s-ar putea să se bazeze pe mine, asta iar mă bucură.” Așa a ajuns și să boteze șase copii de rudari din comunitate.

Spune că e o energie pozitivă în Merișani, pe care n-ai cum să n-o simți dacă petreci cel puțin două zile în localitate, în special primăvara și vara. Are prieteni care și-au cumpărat teren și casă în comună din acest motiv. Parte din energia pozitivă se poate datora priveliștii – lacul, dealurile, obiectivele istorice –, parte oamenilor mândri și „cârcotași”, parte și spiritului de luptă pe care l-a adus Sorina în ultimii ani în peisaj.