Cuvinte din Eșelnița

Clara s-a întors în Eșelnița, satul de pe Clisura Dunării, în care a crescut, în 2004, cu cei doi copii, de 4 și 3 ani. Locuise până atunci în București și Craiova, cu drumuri între Facultatea de Litere-Teologie și cea de Jurnalism și Științele Comunicării, pe care o vreme le-a urmat în paralel.

După ce a divorțat, a avut nevoie să se întoarcă într-un loc unde putea să-și crească ușor băiețelul și fetița, alături de părinții ei. Nu i-a venit să creadă când a obținut un post de profesoară de religie chiar în școala generală pe care o absolvise. A fost un noroc că și-a găsit rapid de lucru, își imagina că jobul de profesor de religie e doar o tranziție spre ce-și dorea cu adevărat: să devină jurnalistă.

Asta a fost o chestie de compromis. Teologia am făcut-o ca pasiune personală, nu mă gândeam că voi profesa.

Venirea înapoi acasă n-a fost ușoară. A început să se acomodeze când a prins drag de predat, când a revenit ca voluntar la biserica unde cânta-n cor când era mică, și când prietena din copilărie, Eliza, care-i era colegă la școală, a chemat-o la niște cursuri prin care urmau să-și construiască o organizație non-guvernamentală locală.

POQE0332

Așa a ajuns în 2005 membru fondator al Asociației Comunității Eșelnița Cazanele Dunării, o organizație care încearcă să-i apropie pe cei mici de cei bătrâni prin tradiție și care, anul trecut, a deschis un centru after-school pentru copiii din sat cu cerințe educaționale speciale.

Clara e responsabilă cu comunicarea: administrează pagini de Facebook, scrie comunicate, găsește jurnaliști, dar și cea care le predă copiilor patru ore pe săptămână. În două din cele patru îi învață pe cei mici să prindă aripi cu teatru.

Teatrul e pasiunea din facultate. Și-a dat seama că elevii, mulți cu întârzieri de învățare, alții chiar cu probleme psihice, mai toți cu greutăți acasă, se animă la orele de teatru. Dintr-o dată se simt egali, fără cocoașele întârzierilor sau etichetele puse de alții.

“Facem aceleași exerciții, i-am descoperit și pe unii copii, îi mai văzusem și la ore, dar în colectiv e greu să-ți dai seama cum sunt, pentru că în general ei sunt cei care nu se manifestă, care sunt în pericol de corigență, nu sunt băgați în seamă, nu sunt vedetele clasei, și atunci aici la centru pornim de la egal, teatrul scoate ceva în evidență la fiecare și aici mi-am dat seama că unii, care păreau că n-au nicio valoare, sunt valoroși la teatru, pot face unele lucruri pe care alții nu le pot face”. De exemplu, un copil tăcut la clasă, la centru este dezinvolt și poate imita animale, spune Clara. „Tot timpul este o plăcere să-l vezi cum se manifestă”.

Meseria de profesoară n-ar mai schimba-o. „Am descoperit și meseria de profesor cât de frumoasă poate să fie și câtă bucurie poate să-ți dea în anumite momente”. Îi place să lucreze mereu cu copiii, când e vorba de ceva creativ, ca atunci când i-a ajutat să facă revista școlii sau când au prezentat știri printr-o stație la pauza mare. Acum visează la o trupă de teatru a școlii.

eselnita-04

Uneori se culcă și pe la 3 dimineața, păstrează orele de noapte ca să lucreze pentru asociație, să se gândească la lecțiile de a doua zi, să scrie articole pentru revista bisericii unde e redactor șef, să scrie poezii. Poezie scrie de când era în clasele primare, iar anul trecut a scos volumul „Cuvinte fără veștminte”. Timpul liber pentru voluntariat îl consumă cu mai puțină vinovăție acum când copii sunt mari. Fiica e în clasa a IX-a, la Limbi străine, la un liceu din Orșova, iar fiul se pregătește anul acesta să dea admiterea la liceu.

„Ce am făcut la asociație, la biserică; tot ce fac pentru sat, pentru comunitate, mi-a dat ocazia să folosesc tot ce am învățat de-a lungul timpului. Am reușit să dau mai departe, mă bucură că am putut folosi și pasiunea pentru teatru și am putut să creez”.

eselnita-27

 

 

Corbeni prinde culoare

Tot ce i-a trebuit Danielei Floroiu ca să înceapă să lucreze pentru ea și pentru comunitatea din Corbeni, Argeș, a fost să îndrăznească. La 48 de ani, povestește uneori cu aerul unei adolescente care tocmai și-a descoperit o nouă pasiune despre mărgelele pe care le meșterește de vreo doi ani. Nu-i vorba de mândrie, deși când își înșiră modelele pe masă are cu ce să se laude, ci de bucuria de a crea ceva frumos.

Tot timpul ai ceva de învățat. Eu sunt curioasă, tot timpul vreau să învăț mai multe, mă gândesc că aș putea să fac ceva mai frumos.

A moștenit din talentul mamei, care e meșter popular: coase, țese, tricotează, croșetează și împletește. Modestă, Daniela nu se consideră la fel de îndemânatică, dar spune că are ambiție. Cea care i-a pus acul în mână, înainte de a merge la școală, a fost totuși bunica. Stătea în ultima casă de sub pădure din comună și le învăța, pe Daniela și sora ei, să coasă și să brodeze fețe de mese, cuverturi și lenjerii. Nu era loc de discuții. Bunica spunea:

Trebuie să înveți, trebuie să faci.

Coseau la lumina lămpii, iar mai târziu au învățat și să tricoteze. Așa a ajuns să-și facă, prin clasa a IX-a, când mama nu i-a cumpărat treningul pe care și-l dorea, un pulover cu dungi care imita modelul.

POQE4021

Meseria spre care s-a orientat n-a avut însă nicio legătură cu lucrul de mână sau obiceiurile populare. A fost timp de 27 de ani operator de mase plastice într-o întreprindere din Curtea de Argeș. Făcea naveta 22 de kilometri până la serviciu, unde asambla carcase pentru aspiratoare sau râșnițe. Niciodată nu i-a plăcut ce lucra. Mergea la muncă pentru că trebuia să aducă bani acasă pentru copii. „La un momentat dat am obosit. Am renunțat.” Era prin 2013, iar copiii îi spuneau că acum că au crescut, nu mai trebuie să se streseze. A început și să călătorească în Franța, unde lucrează soțul. Ea nu muncea, dar nu putea să stea degeaba.

A vrut întâi să tricoteze, însă i s-au părut scumpe cârligele și materialele. Plimbându-se prin magazine, a descoperit mărgelele.

„Vorba soțului meu: «Când văd colorat, sunt ca curcanul». Și zic: «Hai să fac mărgele!» N-am știut cum, n-am avut nici cea mai vagă idee, mi-am inventat tot felul de războaie și am reușit să fac.” Se consulta cu mama și cu sora când vorbeau pe internet. Primul model a fost după un motiv popular, o înșiruire de cuburi din biluțe negre, roșii și verzi. De-atunci a făcut mii de brățări și coliere, cărora le spune „zgărdane”. Pe unele le-a vândut, pe altele le-a dat cadou. Acum are și atestat de meșter popular pentru bijuterii.

Cam în aceeași perioadă, în lunile pe care le petrecea în țară, a întâlnit-o pe Maria Martinescu, cea care a coagulat oamenii din Corbeni într-o asociație. A descoperit că au nemulțumiri comune, cum ar fi că nu sunt activități pentru copii și bătrâni. Din acest motiv crede că a ajuns și tatăl ei, în vârstă de 74 de ani, să se izoleze în casă.

„Zice: «Dacă ies din curte, ajung la cârciumă, unde toată lumea bea. Ce să fac, beau și eu… Nu mai am prieteni, au murit, ce să fac?»”

De-atunci au început să gândească la ateliere, locuri de joacă și un muzeu de meșteșuguri. Nu știe pe ce să se axeze și ajută oricând e de lucru în asociație, pe care au numit-o „Corbeni Plai Argeșean”. Spune că o face să se simtă utilă. „În tot ce fac pun un pic de dragoste.”

POQE3682

Încă nu știe cum să-și valorifice pasiunea pentru mărgele, poate și pentru că niciodată n-a întrebat-o nimeni ce ar vrea să facă sau de ce are nevoie. Familiei îi plac, dar nici soțul, nici copiii nu văd o finalitate în orele petrecute în fața biluțelor. Acum Daniela vrea să facă ateliere cu copiii din localitate în care să-i învețe atât mărgele, cât și să coasă și să țeasă. Spune că e doar un voluntar în asociație, „un simplu cetățean”. „N-am avut voie niciodată să mă evidențiez eu prin nimic. Tot timpul a trebuit să fiu undeva în urmă. Ajut pe alții să se evidențieze, dar eu n-am ieșit în față cu nimic.” Nu are resentimente în voce, spune că îi place să fie acolo, în „mulțimea care susține ce trebuie făcut”.

POQE3892

Maria Martinescu o vede pe Daniela drept stâlp de bază în comunitate. „Ea zice că n-a ieșit niciodată în evidență, dar este un exemplu că oricine vrea să facă ceva poate să facă.” Crede că a progresat mult. „A înflorit cumva. A căpătat curaj. N-a ajuns încă să creadă foarte mult în ea, dar realizează că este un om valoros, care poate să ofere ceva celorlalți.”

Pentru început, Daniela împărtășește oricui pasiunea pentru frumos și dorința de implicare. Și e suficient pentru a pune în Corbeni rotițele în mișcare.

 

Voluntariatul crește o comunitate

Pe 14 martie 2005, în Eşelniţa a fost format un ONG. Majoritatea echipei este formată din cadre didactice. Asociaţia Comunităţii Eşelniţa”Cazanele Dunării” îşi doreşte să mobilizeze oamenii din comunitate, să valorifice resursele locale şi să se dezvolte.

În ultimii 10 ani, 700 de oameni au plecat din comunitatea Eşelniţa (Mehedinţi). Asociaţia Comunităţii Eşelniţa Cazanele Dunării organizează constant activităţi pentru a menţine comunitatea vie.

Doamna Rodica din Malu Mare

De pe la sfârșitul anilor 90, Rodica Dicu a căutat, împreună cu alți doljeni din comunitate, idei pentru proiecte care să aducă lucruri bune în sat. Locuiește în comuna Malu Mare unde soțul a devenit primar în 2012, după ce s-a lăsat de ONG-uri. Rodica, care lucrează ca funcționar la filiala sindicatului învățământului din Craiova, și tinerii din comuna cu trei sate visează acum la mini-făbricuță de legume, unde să muncească femeile din sat pricepute la dulcețuri, dar și alți săteni ale căror curți sunt pline de solarii.

Eu sunt parvenită prin căsătorie aici, sunt din Craiova, am găsit o comunitate de țară: mănâncă sănătos, nu vezi pe mesele lor mezeluri, mănâncă din gospodărie. Sunt și plecați la lucru, acolo se câștigă bine, vin aici, își fac case, gospodării frumoase.

Doi bătrâni se odihnesc în curtea interioară a centrului social  pentru persoane vârstnice "Sfântul Andrei" din Malu Mare, 29 august 2015.
Doi bătrâni se odihnesc în curtea interioară a centrului social pentru persoane vârstnice “Sfântul Andrei” din Malu Mare, 29 august 2015.

Mă trezesc în jurul orei 6 fără un sfert, mă duc în ferma mea, am o fermă de 200 de găini, îmi dă o energie așa de dimineață, mă trezesc mai greuț un pic, dar le aud. Sunt foarte bucuroase când mă văd. Dau la păsări, las ceva de mâncare, și apoi merg la serviciu în Craiova. Specialitatea mea e de jurist, dar trebuie să diversifici de la o vârstă, eu nu sunt omul standardelor, al direcțiilor.

Asta le-am învățat pe femei, să-și dea valoare, chiar dacă sunt la țară, pot să se aranjeze, pot să meargă mai des la controale medicale, pot să facă o grămadă de lucruri, sunt multe femei în comunitate.

L-am întrebat simplu: „de ce vrei să fii primar?” și a zis că de acolo poate să facă mai multe pentru comunitate decât ca ONG-ist. Toată lumea m-a întrebat de ce nu intru în politică. Nu vreau să intru niciodată în politică, sunt jocuri prea murdare pentru mine, ce fac eu este prea curat.

În 2003, în Malu Mare, am realizat trei fântâni, printr-un proiect; am creat un grup de inițiativă în comunitate. A fost esențial să implicăm comunitatea, că degeaba facem noi proiecte, le aplicăm pe o perioadă de timp, x luni, ani, și apoi nimic.

Oamenii au fost receptivi, ne așteptam la acea reticență, dar au văzut că, de fapt, fiecare pas din proiect a fost stabilit cu ei. S-au organizat întâlniri, am dezbătut ce puteam să facem cu finanțarea. Și oamenii au zis „la momentul acesta e primordial să avem niște fântâni publice”, pentru că costurile unei fântâni erau mari, depășeau foarte mult veniturile familiilor defavorizate.

Noi suntem o familie în slujba comunității. Fiul meu cel mare este profesor de educație fizică. Nu știu dacă mai există o comunitate din mediul rural care să premieze, să aibă o seară a campionilor, unde sportivii din comunitate sunt premiați. Chiar de curând a venit un domn profesor care se ocupă de secția de lupte libere, greco-romane, și-mi spunea că există o fată și un băiețel, care sunt campioni mondiali la cadeți pe grupa lor de vârstă. Ne luptăm să găsim o oportunitate, să facem și noi o sală de sport.

Daria, 10 ani, se luptă cu un coleg de antrenament în sala școlii din Malu Mare, 9 decembrie 2015. Daria provine dintr-o familie săracă și își dorește "să ajungă cineva prin sport".
Daria, 10 ani, se luptă cu un coleg de antrenament în sala școlii din Malu Mare, 9 decembrie 2015. Daria provine dintr-o familie săracă și își dorește “să ajungă cineva prin sport”.

Am mers în comunitate la început și am vorbit cu oamenii , chiar cei de etnie romă au venit alături la început, m-a mirat pentru că în jurul lor s-a creat o aură nefavorabilă, că na, și ei strică, dar și pădure fără uscătură nu se poate. Sunt în jur de 600 și de romi, este destul de mare comunitatea. Rudarii, cei care prelucrează lemnul, au zis că nu sunt romi, țigani. Bine, până la urmă ești om, chiar dacă ești țigan, eschimos, londonez. Îi mai avem pe cei care practică lăutăria și prelucrarea fierului. Noi încercăm să punem în valoare și ceea ce fac ei. Am creat atelierul de prelucrare lemn pentru că este o tradiție, la noi mai sunt cinci-șase meșteri care lucrează efectiv pe lemn, rudarii în special. Îi prindem în acest proiect pe secția de artizanat. Am fost la un târg, am derulat proiectul, într-o comună alăturată unde a participat și primărița Craiovei și am obținut ca fiecare prestator de servicii, că are bar sau terasă, să ne ofere un spațiu pentru a expune aceste obiecte artizanale. Vom lucra mobilier de lemn, de grădină, vom face diferite lucrări.

Membrii unei familii din Malu Mare descarcă porumbul adus de la câmp în fața casei situată pe Drumul Național 55 ce leagă Craiova de Bechet, 29 August 2015.
Membrii unei familii din Malu Mare descarcă porumbul adus de la câmp în fața casei situată pe Drumul Național 55 ce leagă Craiova de Bechet, 29 August 2015.

Sunt oameni care cultivă spre vânzare legume, fructe, avem chiar încercări de goji, și ne-am gândit să facem ceva ca să le putem vinde. Noi aveam ideea să facem o dulcețărie, gemărie, fiindcă sunt fete și femei extraordinare care prepară niște lucruri extraordinare, un fel de întreprindere socială. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă, mai faci și tu efortul acela de a-ți băga în traistă, și atunci explici, te duci, faci o colectă de fonduri, o campanie de strângere de fonduri. Femeile au venit cu ideea acestei mini-făbricuțe de legume. Nu avem nici măcar un centru de colectare a legumelor. În următorul sat vecin nu există case fără solarii, așa că materie primă avem.