(c) Valentin Boboc
Author: seaborni
Desenul e talentul meu
Text de Oana Sandu
Îmbrăcată în blugi și o bluză albă din pânză topită cu motive florale, cu părul lung si drept, cu ochii căprui machiați discret cu o linie fină de tuș negru, Sorina Călinescu, o tânără de 18 ani din comuna argeșeană Corbeni, îi spune emoționată trainerului de dezvoltare personală că a impresionat-o mult povestea ei. Cu câteva minute în urmă, Sorina și alte peste 40 de tinere din sudul țării au participat la un workshop de dezvoltare personală unde Oana Radu, HR de profesie, le-a povestit cât de grea i-a fost copilăria marcată de o mamă acuzatoare și despărțirea părinților dar cum asta i-a dat putere să meargă mai departe și să-și croiască o carieră frumoasă motivând echipe și oameni.
Povestea a marcat-o pe Sorina fiindcă și-a amintit de cât de frumoasă și liniștită a fost copilăria ei din Corbeni, comuna din Argeș unde s-a născut, un loc care i se pare de poveste, mai ales iarna, dar și în plimbările dese pe care de mică le face la barajul Vidraru. Împreună cu sora mai mare a copilărit într-o familie iubitoare, pe care părinții – mama, profesoară de română, tata, muncitor la o fabrică de piese auto – au clădit-o pentru fiicele lor. Gândul ăsta că trebuie să fie recunoscătoare pentru norocul pe care l-a primit a cuprins-o curând, în ultimul an de liceu, când a început să se gândească mai echilibrat la viitor, la ce are și ce și-ar mai dori să aibă. Și-a dat seama că ce o anima înainte în primii ani de liceu – să aibă prieteni populari in școală sau să meargă în cluburi – nu sunt lucruri atât de importante. „Mereu sunt lucruri de care ești nemulțumit”, spune Sorina, așa că mai degrabă te gândești la cele cu adevărat importante.
Desenul e unul dintre aceste lucruri importante – talentul Sorinei pe care și-l exersează de la 4-5 ani de când mâzgălea pe fețe de masă sau o ruga mereu pe mama să-i deseneze un cap de om ca să continue ea cu restul.
Mama, văzând că-i place să se joace cu creioanele, a dat-o pe mâna unei colege profesoară de desen. De atunci și până acum, când face pregătire pentru examenul din toamna asta la Grafică, la Universitatea Națională de Arte din București, Sorina a lucrat cu „doamna Stoica”, așa cum vorbește despre doamna care a format-o „în spiritul esteticii și frumosului”. Desenul și cercul doamnei, numit „Culoare și vis”, au început să-i capteze toată atenția. La cerc învăța jocuri de creativitate, cum să creeze figuri și forme de la niște simple linii și jocuri de culoare și amestecuri. Mulți ani s-a dus împreună cu doamna Stoica la Festivalul Tradițiilor din zonă unde a expus picturi de la cerc.
Când a mai crescut și a ajuns și la școală a început să participe și la concursuri internaționale de pictură. Primul premiu a fost într-a II-a sau a III-a, o medalie de bronz care a făcut-o extrem de fericită. Cu efortul părinților, a și participat la unele competiții, Slovenia (în doi ani cel mai mare premiu), în Portugalia, Turcia, Italia, Japonia (medalie de aur la concursul Toyota).
S-a gândit mult atunci când a dat admitere la liceu, dacă să aleagă unul de arte sau unul teoretic. Nu știa cât de mult se poate baza pe talentul său așa că a ales secția de filologie de la Colegiul Național „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeș. Nu regretă neapărat alegerea fiindcă oricum face pregătire în particular, și încearcă să deseneze cât de mult poate, după ce termină cu învățatul pe la școală, chiar forțându-și mama să stea nemișcată ca să exerseze portretul. Deși la începutul anului școlar a simțit ușoare presiuni de la familie, prieteni, chiar și profesori referitor la următoare alegere, cea a facultății, și chiar dacă a încercat în timpul liceului să se pregătească la istorie, română și geografie în ideea că ar fi bine să aibă un plan B pentru admiterea la Drept sau alte facultăți, de data asta știe clar că va încerca să intre la Facultatea de Arte, în Capitală. Și-a dat seama că trebuie să-și asculte sufletul: „am talentul acesta, e al meu, e ceva unic, de ce să nu continui pe partea asta?”. Vrea să devină grafician și și-ar dori să lucreze în publicitate. „[În viitor] mă văd destul de sus, văd munca mea peste tot. Am pictat de mică, îmi place să fac asta, mă descurc în domeniul acesta, de ce să nu folosesc asta pe mai departe”.
Anul ăsta e unul dintre anii importanți ai Sorinei, o fată simplă din Corbeni, cum își spune, și unul dintre atuurile sale e că până acum a învățat două lucruri: să aprecieze ce are în viața și să se folosească cu încredere de talentul său. În cadranul „eu în viitor” dintr-o schemă primită la workshopul de dezvoltare personală de la finalul lui martie a scris: „tot ce-mi doresc pentru viitorul meu este să reușesc să devin independentă și stăpână pe mine însămi”.
*** Povestea face parte din proiectul Inspirație pentru Viitor, derulat în parteneriat cu Avon Cosmetics România.
În pași de dans
Text de Ani Sandu / Fotografii de Valentin Boboc
Dacă o întreabă cineva astăzi pe Mihaela Matfei care e super-puterea ei, va răspunde aproape fără să stea pe gânduri: pasiunea pentru dans. Înaltă, zveltă, cu ochi căprui care joacă a nerăbdare și păr șaten lung pe care și-l împinge uneori pe spate cu ochelari de soare, Mihaela are 19 ani, e în clasa a XII-a și lucrează într-un ansamblu popular profesionist. În toamnă vrea să dea la Facultatea de Coregrafie, dar până atunci dansează cu drag la școală, repetiții, evenimente și în timpul liber. Dansul dă ritmul vieții ei.
Nu așa stăteau lucrurile acum câțiva ani. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal Mahmudia, cu bălăcit și pescuit în Dunăre, cocoțat pe dealuri, prin păduri, cu plimbări pe străzi chiar și noaptea fără frică. Simte că a crescut liberă la sat, unde fiecare se poate dezvolta cum dorește, spre deosebire de oraș, în care oamenii devin ce le „dictează societatea”. Doar că, fiind o localitate mică, nu avea decât două opțiuni: să se joace sau să învețe. Ea a ales să se țină de școală. Așa a ajuns să aibă cea mai bună medie în clasă. După ce a descoperit că e bună la științe exacte, a mers la olimpiade și a ajuns în clasa a VII-a pe locul doi în județ la chimie. S-a simțit remarcată și a prins încredere. Era conștientă și că, axându-se pe învățătură, dacă vrea să caute oportunități în afara satului îi va fi mai ușor.
Mama ei, Domnița Matfei, care se ocupă de căminul cultural din sat, spune că, de-a lungul timpului, Mihaela și-a dorit să devină doctoriță, medic veterinar, actriță sau psiholog. Punctul de cotitură a fost în 2011, când Domnița a hotărât să organizeze seri de dans pentru tinerii din localitate. Se strângeau câte o oră la cămin, învățau și repetau pașii dansurilor populare specifice zonei (cadeneasca, ofițereasca, fedeleșul), hore, sârbe, dar și samba sau salsa. Pentru Mihaela, ai cărei părinți sunt amândoi dansatori, nu era o noutate, ci o modalitate plăcută de a-și petrece timpul. Dansa de mică, dar fără să i se pară mare lucru, „prin casă, pe la sărbători, când mergeam la Crăciunuri, la nași”. „Orice fel de muzică, nu conta”.
Lucrurile au devenit mai serioase odată cu întâlnirile din 2011. Au înființat un ansamblu amator căruia i-au spus Salsovia, după denumirea romană a Mahmudiei. Au adus un coregraf de la Tulcea care le-a arătat și dansuri mai complicate și au început să meargă la concursuri și festivaluri. De acolo vine și cea mai puternică amintire de până acum legată de dans a Mihaelei. Era la început de 2012, în Tulcea, la primul festival la care a participat cu ansamblul. Pentru prima oară pe scenă, avea emoții. S-a mai încurcat, ca toți colegii, dar au dansat mai departe cu poftă, iar când au terminat s-au minunat de explozia de aplaude. Mihaela s-a simțit admirată și a impresionat-o că din public și coregraful lor îi aplauda în picioare. „De-atunci m-am gândit că probabil nu aș putea să trăiesc să trebuiască să merg să văd pe cineva dansând și să aplaud. Adică da, dar numai dacă am terminat eu de dansat și m-au aplaudat și pe mine oamenii. Sunt ca un fel de drog benefic aplauzele oamenilor.”
Pe măsură ce i s-a cristalizat dorința de a face o carieră din dans, a început să privească și în perspectivă. Așa a hotărât că, la un moment dat, va face un pas în spate pentru a deveni coregraf. „E o chestie mult mai importantă pentru că, atunci când sunt aplaudați dansatorii, știi că ei sunt acolo pe scenă datorită ție, că tu ai creat ceea ce au dansat ei. Deci oamenii sunt bucuroși, i-au văzut pe ei, dar tu știi că ești omul din spatele reușitei din ziua aceea.” Decizia a luat-o și după ce a intrat la cel mai bun liceu din Tulcea, „Grigore Moisil”, la secția matematică-informatică, dar a constatat că, pe de o parte, nivelul de învățătură fiind mult mai ridicat, îi era greu, pe de altă parte că nu făcea neapărat ce-i place, adică să danseze. După o discuție cu mama, în clasa a X-a a decis să se mute la un colegiu de arte din Constanța. Când povestește despre cum și-a plănuit viitorul, vorbește despre pași, ca la dans. „Primul pas pe care l-am făcut a fost mutarea liceului la Constanța, la coregrafie, al doilea pas a fost să mă angajez la ansamblul profesionist și următorul pas a fost în noiembrie anul trecut când am fost la un curs pentru coregrafi de folclor.”
Angajarea la un ansamblu de dans profesionist a venit anul trecut, odată cu înființarea la Constanța a grupului „Izvoare Dobrogene”. Mihaela a aflat de la școală că se dă concurs, și-a depus CV-ul, a dat probă și a câștigat. De atunci își împarte timpul între școală și repetiții. Spune că ajunge deseori seara acasă și nu mai apucă decât să facă duș și să doarmă. Ritmul alert n-o deranjează. Se relaxează la sfârșit de săptămână, când preferă să meargă acasă la Mahmudia sau să petreacă timp cu prietenul ei, pe care l-a cunoscut în urmă cu un an la un spectacol în comunitatea lipovenilor din județul Constanța. Mihaela e și ea pe jumătate lipoveancă, după tată. N-a învățat limba rusă de la el, a încercat apoi să ia niște lecții, dar nu s-a lipit de ea. Se bucură totuși de această moștenire. „Mai asculți un cântec, mai dansezi un dans rusesc. E interesant. E bine să mai fii și altceva.”
Spune că se va simți cu adevărat coregraf nu când va absolvi facultatea, ci atunci când va urca pe scenă primul ansamblu pregătit de ea. De altfel, nici nu prea are un plan B pentru eventualitatea că nu ar intra la facultatea dorită. „Coregraf oricum pot să devin și facultatea s-o fac mai târziu, adică nu e nicio problemă.” Recunoaște că are emoții pentru admitere, dar pare să le trateze ca pe cele dinainte de un spectacol. „Am emoții, dar ce să faci cu emoțiile? Dacă trebuie să faci, faci. Lași emoțiile deoparte, faci ce trebuie, și după n-ai decât să ai emoții până afli rezultatele.”
Își imaginează că la vârsta mamei sale va locui la oraș și va avea un ansamblu profesionist, care va fi „destul de recunoscut”. Visează să-i plimbe pe membri în afara țării, să-i ajute să cunoască lumea. „Și cred că ar fi foarte important să pot să mă întorc la sat și să predau și acolo, să iau din copiii care or să mai vină și să pot să-i îndrum și pe ei pe drumul ăsta. Pentru că pe mine dacă avea cineva cum să mă îndrume de când eram mică ar fi fost mult mai ușor. Aș fi început direct cu dansurile, m-aș fi dus exact pe ce-mi place mie.”
Deocamdată se bucură și de lucruri simple, ca orice liceancă. Se uită la seriale ca „Legion”, „Once Upon A Time”, „Game of Thrones”, merge la munte și citește, având ca preferate „Romanul adolescentului miop” și „Invitație la vals”. Îi plac chipsurile cu brânză și spune că, în fața lor, „ciocolata poate să aștepte”. Și dansează mult. Muzică populară, bachata, salsa, samba, dans contemporan. „Tocmai mă întorc dintr-un weekend în care am dansat cu tatăl meu nonstop”, spune râzând. Nu-i trebuie vreo ocazie specială. „Muzică să fie, că de dansat dansăm ceva.”
*** Povestea face parte din proiectul Inspirație pentru Viitor, derulat în parteneriat cu Avon Cosmetics România.
Vreau să mă joc!
30 de vârstnici din comunitate au beneficiat de servicii de asistență primară, iar 25 de elevi în situații de risc de abandon școlar au participat la un program școală după școală datorită Asociației pentru Solidaritate, Cultură, Educație și Dezvoltare din Râmnicu Sărat.
Ce a însemnat pentru copii acest proiect povestește chiar unul dintre beneficiari, Adriana.
“Am fost la școala și m-au băgat în proiect. Eu nu știam prima dată, dar o fată de la mine, care este și verișoara mea, mi-a spus, ea venea cu mine. Eu am crezut că mergem doar o singură dată și după aceea nu m-am mai dus. Dar a venit doamna secretară la mine și mi-a spus să mă duc.
Prima dată am mâncat și dupa aceea ne-am jucat, am colorat și ne-am jucat cu carți. Eu am colorat foarte frumos. După aceea am învățat niște dansuri populare, am cântat, am jucat jocuri. Când întârzia mâncarea ne făceam mai întâi temele. Doamnele ne ajutau să ne facem temele. Înainte făceam temele acasă, singură, mă mai ajuta puțin fratele meu mai mare. Cel mai mult la proiect îmi plăcea să colorez. Coloram și acasa. Le arătam părinților și îi intrebam dacă e frumos ce am colorat și ei spuneau „Da”. Îmi plăcea și să scriu după dictare.
Unii copii nu se joacă cu mine, se joacă cu alți copii. Cu mine se joacă numai o fată al cărei tată este prieten cu tatăl meu. Copiii nu vorbesc cu mine și nu se joacă. Nici în clasa I, nici în clasa a II, nici acum nu vor să se joace cu mine, doar o fată se joacă. La proiect se jucau copii cu mine, ceilalți copii, cei din clasă de la mine nu se jucau. Copiii de la centru mă mai salută și vorbesc cu mine la școală. În clasă stau în bancă și mă uit la ei cum se joacă, dacă ei nu vor să se joace cu mine. Odată când se jucau copiii de la mine din clasă un joc m-am dus și eu să ma joc cu ei și un baiat din clasă mi-a spus să plec. Eu i-am spus că îi spun doamnei, dar nu i-am mai spus pentru că mi-a fost rușine. Nu știu de ce nu se joacă cu mine. Doar o fată Maria se joacă cu mine, mai vine la mine la bancă.”
——
Povestea comunității din Râmnicu Sărat, județul Buzău, a fost culeasă și selectată prin metoda Most Significant Change (MSC). Dezvoltarea comunitară presupune de cele mai multe ori schimbări de mentalitate, care sunt foarte greu de măsurat. MSC este o metodă participativă de monitorizare și evaluare, care pe parcursul aplicării generează perspective diferite, complementare despre schimbările apărute într-o comunitate. De asemenea, aplicarea metodei implică beneficiari care pot decide singuri și participativ care este schimbarea cea mai importantă pentru comunitatea în mai multe domenii de activitate.