Author: Cristina Botezatu

Originar din Moldova, a făcut şcoala profesională între 1971-1974, dar a învăţat lucrul cu lemnul din familie. Din clasa a V-a lucra acasă cu fratele lui, iar din 2008, de când a rămas la pensie, s-a dedicat serios marii sale iubiri: tâmplăria.

” Cu lemnul poţi să faci orice. Cu o creangă găsită în pădure, mai pui două-trei crengi şi-ţi iese ceva minunat. Lemnul trăieşte, lemnul te simte. Din lemn nu se aruncă nimic. Nu trebuie să fii grăbit, trebuie să ai răbdare, să ştii să citeşti lemnul. Trebuie să ştii ce vrei, ce să ceri de la lemn.”

Vorbeşte calm, cu ochelarii de protecţie la ochi, în timp ce ne arată atelierul său: o alta lume în care covor este rumeguşul, iar decorul este reprezentat de instrumente aliniate cuminţi pe pereţi.

Atelierul este mare şi meşterul are o altă lumină în privire aici în împărăţia în care lemnul ia formă. Ne arată cu răbdare cum o bucată cilindrică de lemn devine vază.

“În dulgherie nu se lucrează cu scândură moale. Fagul nu e bun pentru uşi, stejarul, cireşul se folosesc la uşi.” Şi cei doi băieţi ai săi lucrează de mici în lemn şi îşi ajută tatăl când are comenzi, chiar au făcut singuri troiţa donată Bisericii Parohiale Eşelniţa, aşezată în faţă, la intrarea principală.

Vaza prinde viaţă şi povestea continuă: “Nu lucrez niciodată de sărbătoare. Când faci un lucru şi vezi că oamenilor le place, parcă îţi creşte inima.”

A da formă şi sens lemnului pare uşor în mâinile şi potrivit explicaţiilor meşterului pentru care fiecare contact cu acest material este o sărbătoare.

Vrei un mobilier inedit sau un obiect din lemn care să-ţi amintească de timpul petrecut pe Clisura Dunării? Domnul Curcă, pe care tot satul îl ştie şi îl apreciază, este meşterul tău, ştie să asculte povestea lemnului şi, cu siguranţă, lemnul va şti să spună povestea ta!

“ Io mi-am iubit tare mult bărbatu’. Nu mi-ar fi trăbuit altu’… Nici lui nu i-a plăcut decât de mine. I-am şi zis, înainte să moară: *Mă, Gheorghiţă, aşa de drag mi-a fost mie de tine, că puteam să şi mor!* El a răspuns: *Da’ mie!* Asta a fost tot. La vreo două săptămâni, l-am găsit mort în casă.”

Şi acum tanti Ana Rogobete, ultimul rapsod popular al Eşelniţei, are aceeaşi privire lucitoare când vorbeşte despre dragostea pentru soţul ei. Are 78 de ani şi este în continuare o femeie energică, creativă, cu un dezvoltat simţ al umorului : “ Eu nu am şcoală, dar tineretu’ ăsta are mare prostie… nu mai există respect, fetele se poartă cum se poartă. Pe vremea mea, un băiat umbla mult până să fure un sărut de la o fată.” Spune aceste cuvinte zâmbind cu gura strânsă, în timp ce-i şterge colţurile cu mâna dreaptă, un tic al ei.

A slăbit în ultimii ani, hainele de ţară (cămaşa şi fusta peste genunchi) îi atârnă uşor peste trupul bătrân. Poartă pe cap batic închis la culoare, legat sub barbă, şi ochelarii de vedere, negri şi rotunzi, îi dau un aer modern aşa ca şi spiritul ei lucid şi rebel. A fost ultima mireasă care a mai purtat costum popular la nuntă şi prima, din generaţia ei, ce a îndrăznit să-şi părăsească soţul ales de familie, iar azi e un reper pentru cei tineri: este povestitoarea satului pe teme de tradiţii şi strămutare.

A copilărit în Ogradena Veche, satul în formă de cruce, unul din cele patru sate, de pe malul Dunării, mutate, prin anii 70, ca urmare a construirii barajului “Porţile de Fier”. “O uliţă se făcea către Dunăre şi acolo era un parc pătrat, înconjurat de tei şi o cruce cu Iisus Hristos în margine. Jos, lângă Dunăre, erau turcii care veneau cu bărcile şi pescuiau. Ei aduceau alviţă, bomboane, îngheţată când se făcea joc.”

În perioada iernii, se făceau şezătorile pe la casele cu fete tinere unde tanti Ana Rogobete era invitată specială datorită vocii ei. Aici se lucra lucru de mână, se scărmăna lână, se curaţa porumb pentru măcinat, dar, mai ales, se cânta. Veneau “junii” şi cântau pe la ferestre în aşteptarea “drăguţelor” lor pe care le conduceau apoi acasă. Dar cântau şi bătrânele, cântece vechi pe care le învăţau şi fetele.

De la animatul serilor de şezătoare cu glasul ei, tanti Ana a ajuns să fie nelipsită de la toate serbările ce deschideau, pe vremuri, balurile în satele dunărene, iar mai târziu să cânte chiar pe scena unor festivaluri. “Pe la vreo 30 de ani am fost prima dată la un festival. A fost la Dr. Tr. Severin, la Festivalul Porţile de Fier I şi am luat locul III pentru creaţie.” În 2006 Consiliul Parohial Eşelniţa îi sprijină publicarea primului şi singurului volum de cântece populare care este deschis de “Balada satelor strămutate”, cântecul care a făcut-o cunoscută în zonă.

Cum a ramas strămutarea întipărită în sufletul ei? Propriile cuvinte redau cel mai bine zbaterea oamenilor din acele vremi, cu exactitatea povestitorului ce a trăit acea durere: „Au anunțat cu mulți ani înainte, dar oamenii n-au crezut. Cum să iese apa în sus? Era un pic de pantă cum ar fi la biserică, o pantă mai sus. Când a venit vremea să se mute satele, nici nu mai știu când, (am acasă scris în caiet) s-au mutat în trei etape nu odată tot satul: prima etapă a fost cea mai grea, cea mai dureroasă pentru că oamenii n-au înțeles. S-au dus înainte de asta la București, două echipe de oameni. Un om mai isteț, Moacă Tănase, i-a dus și au stat la masă ”nu cu Ceaușescu, ci cu un deputat” căci oamenii voiau să se mute  la Ogradena. Nu s-a ținut cont de asta și oamenii ai bătrâni tot n-au crezut. Au arăt în grădini și când venea valul nu se mai retrăgea înapoi și rămânea acolo. Și tot așa ”val din val”. mai trăgea un pic ca să poată lumea care n-a vrut să-și ia lucrurile, s-au înecat case nedemolate, a rămas mâncare în beciuri.

Erau flori, case cu flori, păsările se adunau în pom și plângeau a jale. Nu s-au tăiat pomii și mașinile mergeau după pomi. A fost ca la război. A plâns lumea. Armata trăgea grinzile celor care nu-și demolaseră casele. Își luau ce mai găseau de la acoperiș. Au mai rămas ziduri. Nu au plecat până nu și-au scos morții din cimitir că i-a înecat apa. S-a spus că s-au răscumpărat pământurile cu 25, 50 bani și nu se va plăti curentul în Clisura Dunării unde s-au înecat 15 sate de la Svinița la Gura Văii. Nici măcar o reducere n-au făcut”.

“Nu mai eram în Ogradena când s-a început strămutarea. Bărbatul meu lucra pe maşină şi mă lua să văd ce s-a mai făcut pe Clisură. Era jale. Cel mai tare m-a durut să-mi văd casa părintească fără acoperiş şi cu ferestrele scoase. Atunci am zis să scriu ceva, ca să ştie şi nepoţii mei ce a fost şi să nu uite. Un an am lucrat la baladă. La fabrică, la Orşova, când eram în tura de după-amiază, cântam încet şi iar modificam şi tot aşa. Voiam să sune cât mai frumos şi mai adevărat.”

Versurile baladei compuse de tanti Ana Rogobete sunt cutremurătoare. În cuvinte simple şi în grai bănăţean, a reuşit să rezume o pagină de istorie locală care, în această formă vie, se va transmite mai departe în siguranţă: “Într-o primăvară, flori de pe răzoară/ Lumea-n sat vorbea că ne vom muta/ Bătrâni auzau, dar ei nu credeau… Satul Ogrădene, sate dunărene/ Vine-o mare apă, Dunărea vă-neacă… Ce-a mai fost la noi ca şi la război/ Oamenii plăngeau, căşile strâcau… Şi scoteau, plângând, morţii din pământ/ Lacrimi şi suspine, apa mare vine. ”

Încă mai există oameni  într-o lume ce pare să nu mai ştie încotro, oameni ce-şi amintesc bine ce a fost şi care mai pot sfătui în legătură cu ceea ce nu ar trebui să se repete. Ana Rogobete, doda Eşelniţei, este unul dintre ei.

Ideea de a crea un muzeu în satul natal pare o idee îndrăzneaţă pentru mulţi oameni, dacă nu chiar imposibilă. Nu acest lucru am putea spune şi despre doamna Augustina Pospişil, căreia i-a venit ideea de înfiinţa în Eibenthal – satul natal – un muzeu al timpului, un “Muzeu de Vechituri” cum îl numește ea.

Ideea muzeului i s-a cuibărit în minte după ce s-a întors de la festivalul dunărean “Diferiţi etnic, dar uniţi cultural’, desfăşurat în iunie 2014, la Eşelnita. Fascinată de raritatea si unicitatea obiectelor vechi ce au fost expuse de către comunitătile etnice din Clisura Dunării, de la piese de mobilier, la cusături, cărţi şi reviste, până la obiecte de uz gospodăresc şi piese de meşteşugărie, Augustina a înteles că poate conserva patrimonial cultural al satului său, patrimoniu care e pe punctual de a se pierde. “Aveam multe obiecte legate de bunica mea, iar casa în care am copilărit era goală, aşa că am pus toate obiectele acolo. Oamenii au început să arunce sau să taie obiectele vechi.”

Şi aşa a luat naştere muzeul de la casa cu numărul 61. Primele obiecte le-a luat de la propria familie, apoi a cerut oamenilor din sat care i-au dăruit, însa anumite piese le-a cumpărat.

Ce poţi vedea în muzeul de la casa cu numărul 61? Cărti religioase foarte vechi, obiecte de mobilier (dulapuri, scaune, paturi), poze înfăţişând obiceiuri şi traditii, obiecte de mobilier (dulapuri, scaune, paturi), poze înfăţişând obiceiuri şi tradiții, piese de vestimentaţie (costume tradiţionale ceheşti), obiecte de bucătărie (ceaun, linguri, suporturi), obiecte de uz gospodăresc (fier de calcat, obiecte folosite în curte şi pe camp), şi diverse alte lucruri care te duc cu imaginaţia într-o lume apusă, dar frumoasă.

Cel mai vechi obiect al muzeului este o carte religioasă de la 1843 pe care Augustina a primit-o de la tatăl său vitreg, care la rândul său o moştenise de la bunici. Războiul de ţesut l-a cumpărat de la cineva din sat şi este considerat o piesă foarte valoroasă a muzeului.

Pentru cei ce nu sunt de prin părţile locului, o vizită la Muzeul de Vechituri din Eibenthal echivalează cu o întoarcere în timp. Fiecare lucru pare că-ți vorbeşte, iar gazda îti explică cu însufleţire povestea fiecărui obiect, povestea locului, povestea oamenilor.

Acolo, în acel loc aruncat înapoi in timp, am avut ocazia – români şi cehi – să analizăm similarităţi între limba română şi limba vorbită de minoritatea cehă din Eibenthal. Aşa am aflat că graiul vorbit de locuitorii din Eselniţa a fost îmbogătit cu multe cuvinte împrumutate de la vecinii nostri “pemi’ (cum li se spune localnicilor din Eibenthal). Redăm şi pentru cititorii noştri câteva exemple, de care se pot folosi dacă ajung vreodata prin părţile locului: credenţ (dulap, cuvânt comun întâlnit în ambele comunităţi); şpais (cămară, cuvânt comun întâlnit în ambele comunităţi), gong (Eibenthal)= gang (Eşelniţa)= corridor; paradais (Eibenthal)=părădaisă (Eşelniţa)= roşie/tomată; ferhanca (Eibenthal)=fereang (Eşelniţa)=perdea; şporhert (Eibenthal)=şpoiert (Eşelniţa)=cuptor;

În zona Clisurii Dunării, mai exact între Orşova şi Sviniţa rar găseşti o persoană care să nu o cunoască pe “păpuşăreasa din Eibenthal”.

Augustina este o femeie de 37 ani, mamă a două fetiţe, o bucătăreasă desăvârşită şi artistă. Are o faţă blândă, ochi mari şi patrunzători cu care te priveşte de parcă ar vrea să-ţi citească până în suflet.  În mâinile ei, păpuşile şi lumea copilariei prind viaţă foarte uşor. Creează păpuşi pentru copii, artă pe care a învăţat-o de la o doamnă din Cehia pe vremea când avea 25 ani. Stând de vorbă cu Augustina am aflat că de mică îi plăcea să facă jucării din orice, interesul ei plecând de la păpuşa bunicii sale. “Bunica mea avea o păpuşă din cârpe care mă interesa foarte tare.”

Pentru a confecţiona o păpuşă e nevoie de 2 ore până la 3 zile, totul depinde de mobilitatea mâinilor, de picioare, de materialele din care faci părul, îmbrăcămintea. Cele destinate teatrului de păpuşi sunt mai uşor de lucrat şi necesită un timp de lucru mai scurt. Foloseşte pentru păpuşile ei materiale naturale reciclate (pâslă, pluş, tricot, bumbac, pânză), singurul material pe care-l cumpără e cel folosit pentru realizarea feţei şi a mâinilor.

“Eu improvizez, creez în funcţie de materialul pe care-l am la dispoziţie”. Pe lângă creativitate, e nevoie de două ingrediente obligatorii pentru a crea păpuşi: multă migală şi dragoste pentru lumea copilăriei.

Păpuşile sale au primit chiar şi nume: “Markovela”, “Brighita”, în general numele copiilor pentru care face păpuşile. Până în momentul de faţă, Augustina a creat peste 500 de păpuşi, însă prima păpuşă a fost pentru fetiţa ei Brighita.

Vizita noastră la “păpuşăreasa satului” a fost un prilej de a ne reîntoarce in lumea copilăriei, de a trăi – chiar pentru câteva ore- bucuria de a ne juca. Întrebată dacă ar dori să fie mult mai promovată, ca să-şi poată vinde păpuşile, Augustina a declarat: “M-am gândit să-mi fac publicitate pe net, dar nu ştiu dacă oamenii ar fi interesaţi de păpuşile mele. Şi apoi mi-ar trebui o sursă constantă de materiale.”

Nu ştim dacă Augustina va fi cunoscută în toată țara pentru ceea ce face, însă știm că într-un mic sat cehesc de doar 300 de locuitori, o doamnă cu ochi veseli şi cu faţa senină va crea întotdeauna păpuşi pentru copiii satului şi pentru cei ce doresc sa se reîntoarcă cu drag în lumea copilăriei şi a jocului.