Author: Cristina Botezatu

Satul era foarte frumos, mai ales de sărbători. Crăciunul era aşteptat cu nerăbdare. Bradul se împodobea în curte cu nuci, mere, globuri de lemn. Se arunca peste cei mici, veniţi în colindat, grâu, porumb, orez ca să fie belşug, prosperiate. Pe atunci oamenii munceau şi erau sănătoşi. Duminica erau oamenii la joc, iar luni dimineaţa la lucru. Se ocupau cu lucrul câmpului, creşteau animale şi erau şi buni meşteşugari: fierari, betonişti, făceau pluguri, potcoveau cai. Azi nu mai e de lucru la mână, sunt maşinării. (Dumitru Daniţa, 75 de ani, Eşelniţa Veche)

La Ogradena Nouă erau mulți cehi. Se sărbătorea la Vinerea Mare. Erau baluri ”pemești”. Balurile se țineau duminica și se aduceau fanfare de la Caraș. Oamenii se îmbrăcau nemțește și în costume populare: poale cu șabac. Părinții ne învățau obiceiurile populare și organizam seri de dans popular unde învățau toți să joace. M-au răscolit amintirile pentru că era foarte frumos în satul nostru. Balurile începeau devreme. Lumea juca în drum. La nunți preotul juca cu mireasa când ieșea din biserică. (Dumbravă Ana-Ogradena Nouă)

Sărbătorile erau mai frumoase ca acum. Cu Biserica era foarte greu că nu aveai voie să mergi. La joc mergeau întâi fetele și apoi băieții. (Lenuța Pîrvu)

Învățam la școală despre tradiții și obiceiuri. Nunta se ținea duminica. De Paște mergeam la joc în costume populare. ”Lăsa lumea orice și ieșea frumos la joc”. Horele se țineau la umbra teilor în parcul de pe marginea Dunării. ( Fulga -Ogradena)

Era frumos când eram tineri. De la Paști până la Crăciun erau numai baluri. Nedeia începea devreme. Umblam în opinci. Țeseam la război la lampă ca să ne facem țoale unice. Era un obicei foarte interesant “Mătura”. O fată, dacă nu juca bine sau se încurca sau era lăsată în timpul jocului de băiat, prietenii ei îi dădeau o mătură, iar, când se cânta marşul, pleca acasă cu mătura. Se pare că era un fel de ruşine pentru că a greşit ceva. (Ana Fulga-70 ani-Ogradena)

Părinții se pregăteau cu mâncăruri specifice zonei și sărbătorii respective. Pomul de iarnă era împodobit cu nuci, mere, biscuiți, aceste ornamente dând un miros specific și un sentiment aparte. Balul era obligatoriu 3 zile. Fata care ieșea atunci la joc, ”fata mare” era jucată de băieți în joc înainte. ( Stoicovici Aurica)

Fetele mergeau singure până la joc; uneori jucau de cot una cu alta până le luau băieţii: nu juca fată fără băiat! (Sofia Nicolaescu, 76 ani, Ogradena Veche)

Sărbătorile erau cele mai frumoase în Clisura Dunării. La orice sărbătoare se îmbrăcau în costum popular şi opinci. Aici se vedea gingăşia oamenilor, a fetelor, mai ales, căci ele trebuiau să aibă costume unicat- să nu mai fie altul la fel. Nedeia ţinea 2, chiar 3 zile. Oamenii lucrau pentru nedeie: tăiau animale, făceau mişpais (cozonac). Dacă nu aveau goşci (musafiri), oamenii erau supăraţi. Cine avea casa plină, tot mai primea cu toată inima. (Ana Rogobete, 77 ani, Ogradena Veche)

Sărbătorile erau la fel, dar erau mai multe baluri decât acum şi balurile de Crăciun durau 3 zile şi cele de Anul Nou la fel. (Cherescu Ilie, 70 ani, Tisoviţa)

Trasul clopotelor în noaptea de Bobotează este un obicei specific celor din Ogradena Veche. Tot de aici este şi cel cu pusul busuiocului sub o piatră, iar dimineaţa fetele care-l găseau îngheţat se vor mărita cu un bărbat mai mult bogat decât frumos. Costumul specific mireselor era cu alb şi albastru.

Abia așteptam nedeia. Adunam ”căpară” pentru muzică. Contrar regimului comunist eu mergeam la biserică. Bunicul cânta în strană și tata la fel. Bunicii m-au învățat despre obiceiuri și jocuri. Făceam serbări. Jucam în port popular și cu opinci. (Vasi Liviu-64 ani)

Venea lume multă cu căruțele cu cai. Caii erau împodobiți, iar oamenii purtau costume populare. Se ținea jocul la bunar (fântână), în mijlocul satului. După slujbă jucau puțin în fața bisericii iar apoi continuau în sat după ora 16. Se ținea 2 zile nedeia. Cel mai bătrân lua brâul înainte și se dădeau jocuri de pomană (”Acum s-au pierdut și e păcat!”). Jucau întâi brâu apoi sârbă, ardeleană și doi. Veneau și pemi (cehi) de peste deal. Era frumos atunci! (Ionovici Cornelia- 73 ani- Tisovița)

Foarte frumos, primeam goști (musafiri) din Topleț, din Timiș. Cânta muzica, când veneau musafirii făceam multă mâncare. Oamenii erau simpli și buni. (Paul Elisabeta- 76 ani- Eșelnița Veche)

Începea la ora 16. Veneau copiii îmbrăcați frumos. Preotul începea brâul. Era fanfară. Prima dată începeau bătrânii ”brâul al bătrân” în frunte cu preotul. (Chimigeru Dorina – 70 ani)

Se sărbătorea la Rusalii. Lumea din sat și goștii (musafirii) mergeau toți la biserică. Ei așteptau muzicanții. Preotul lua jocul înainte cu o fată care trebuia să se mărite în anul acela.se mergea după prânz acasă. Cântau muzicanții dintr-un cap în altul al satului și se opreau în centru. Jucau până noaptea când se dădea marșul. Dimineața muzicanții se trezeau și începeau să cânte pe la ferestre. Femeile ieșeau cu prăjituri, bărbații cu băutură. Se mutau de la o casă la alta. (Răduța Ion-88 ani)

Era pe 20 iulie și ținea 2 zile. Jocul începea pe la 4-5 după-amiaza. Căpărașul începea jocul și apoi tineretul. Jucau doar perechile soț-soție. Se ținea în parc, într-un loc amenajat pentru joc. Se purtau costume populare. (Fulga Nicolae)

Jocul începea devreme. Muzica cânta pe la ferestre şi muzicanţilor li se dădea răchie şi ce avea lumea pregătit pentru nedee. Muzica venea la toţi cei sărbatoriţi. (Maria Cojocaru -88 ani).

Nedeile se ţineau în piaţa Ogradenei. Femeile erau îmbrăcate în costumul naţional, iar jocul începea pe la ora 15.00. La nedei se juca brâu, ardeleana; muzica era formată din trompete, taragot, clarinet, bardoane şi tobă. (Rotaru Maria, 77 ani)

Mergeam în colindă, ne întâlneam cu copiii la pod cu chesurile așezate în jurul capului, acestea fiind țesute. Cântam, mergeam din casă-n casă și în schimbul cântului primeam nuci, cozonaci, mere. ( Stoicovici Aurica)

După ce umbla preotul cu icoana, copiii plecau din capul satului la colindat. Primeau mere, nuci, fructe. (Chimigeru Dorina – 70 ani)

În ziua de ajun plecau în colindat copiii. Veneau mulţi copii odată. După ora 12 plecau. Se făceau colacei, mălai cu brânză şi se dădeau şi mâncau copiii. De câte ori umpleau chesul, goleau şi iar veneau. Dacă dai “colindeţ” (mâncarea aduntaă la colindat) la animale, ai noroc la miei, vite, porci, etc. Seara cântau junii colinde, plecau dupa ora 21.00. Umblau până la ora 24.00. Cei care umblau cu “Steaua” intrau în curte şi li se dădea şi câte un pahar de răchie; erau şi fete şi băieţi. Seara se dădeau bani. (Sofia Nicolaescu, 76 ani, Ogradena Veche)

Se făcea o piesă de teatru de către colindători, iar finalul era: “Te cunoşti că eşti boier/ Pune banca pe tăier! (banca= bancnota, tăier=farfurie, taler)” Doar băieţii umblau cu “Steaua”. În colindat seara mergeau şi fete şi băieţi. Se făcea bal în Ajunul Crăciunului. Brâul se juca ca acum, doar că pasul din stânga se făcea în spate. “Floricica” era un fel de joc de împăcare a îndrăgostiţilor certaţi. Era un soi de ardeleană în care cu fata era mereu schimbată. “Poşovaica” era un joc încrucişat pentru bărbaţi. Toată lumea era îmbrăcată în costum popular, abia după ora 24.00 se schimbau în altceva. (Ana Rogobete, 77 ani, Ogradena Veche)

Alte obiceiuri

• ”Cântecul paparudei” – Când era vară se îmbrăcau 2 fete și un băiat și mergeau la fântână și izvoare ”să împrospăteze apa”. Lumea punea bani în găleată. Fata ”paparudă” era mascată și cânta ”Paparudă rudă, vino de mă udă”. Era un simbol de cerut ploaie. ”Dădea apoi Dumnezeu apă!” (Ionovici Cornelia- 73 ani- Tisovița)
• ”Sântoader” – de la 12 nu era nimeni pe stradă, doar paznicul. Se făcea zgomot să plece Sântoader. Nu era bine să muncești. Atunci veneau caii și te copitau.
• ”Fărșangul”– era în februarie. Oamenii se ”boscăiau” (machiau), se costumau în diferite personaje. Jucau jocuri populare românești și doar valsul era de la cehi. ( Miron Ana -66 ani-Ogradena Nouă)
• ”Joi Mari”- Se făcea foc, înainte de Paşte, din lemne de boj (joimarele= plante uscate). Focul se făcea în curtea casei de către mama soacră. Se puneau acolo, la roata focului, pe un “măsai” (faţă de masă) colaci, farfuria cu colivă, cu grâu, o găleată de apă din care se lua apă în cană şi se ocolea focul de 3 ori. Se lua jar pe ceva şi se alergau copiii cu el şi li se făcea cruce la nivelul gâtului. Se zicea “Tatăl nostru” şi se dădea de pomană, chiar se aduceau copii de pe drum şi li se dădea de pomană. Apoi se mergea la râu curat cu un băţ cu flori şi un ban de metal la capăt. Se aşeza pe apă un peşchir (prosop de bucătărie, de regulă, ca să curgă apa peste el şi se dădeau de pomană colaci şi colivă. Se făcea pentru cei care au murit în anul acela. “Toată apa asta ce curge şi tot ce s-a pregătit şi soarele să fie înaintea lui Dumnezeu şi la sufletul lui…” (Sofia Nicolaescu, 76 ani, Ogradena Veche)

 

Doamna Selfia, cum o cunoaşte tot satul, a fost educatoare pentru multe generaţii de eşelniţeni. S-a născut în satul “mireasă” Ogradena şi acolo a trăit anii frumoşi ai copilăriei, acolo a învăţat despre simplitate şi bun simţ ca reguli sănătoase de viaţă, reguli pe care le-a transmis mai departe copiilor cărora le-a fost a doua mamă. Cu aceeaşi bucurie şi optimism, o face încă şi azi.

“Satul “mireasă” a fost numit pentru că totul era alb de la cireşii din faţa caselor. Era un sat ideal unde toți se cunoşteau, cunoşteai fiecare loc al satului, toţi se ajutau unii pe alţii. Nu era modernism, oamenii erau modeşti, majoritatea se ocupau cu agricultura. Era mult de lucru, se muncea de dimineaţa până seara, iar roadele pământului erau din belşug. Nu s-au păstrat tradiţiile, s-a păstrat doar nedeia când muzica venea pe la fiecare casă. Cel mai frumos lucru atunci era că veneau mulţi musafiri cu căruţele împodobite. Legătura oamenilor cu Biserica era mare. Era o frică mare de Dumnezeu. Să mergi la biserică nu însemna să te rogi doar pentru tine, ci pentru toţi, pentru familie, comunitate.

Doamna educatoare de 58 de ani nu este doar un reper moral şi creativ al satului şi al oamenilor lui, ci şi cel mai cunoscut şi talentat împletitor în pănuşi- meşteşug vechi local, pe cale de dispariţie.

“Am învăţat arta împletitului de pănuşi de mic copil. Familia mea are pus sufletul şi inima în aceste lucruri, atât bunicii cât şi străbunicii. Se împleteau pănuşi şi la şcoală. Lucrul început trebuia să aibă un sfârşit. Când venea profesorul în vizită, voia să vadă un ştergător din pănuşi la uşă. Era o ruşine ca elevul să nu fie în stare să-şi termine acasă ştergarul şi el să nu fie folosit de familie. ”

Arta împletitului în pănuşi este simplă şi curată: e nevoie de foile de pănuşi, un bol cu apă unde fâşii subţiri de pănuşi se pun la înmuiat şi un ac special cu ureche mare. Totul constă în felul în care trebuie să începi împletitul, dacă deprinzi asta, restul vine de la sine, căci din pănuşi se poate face orice, chiar şi un cadou de dragoste, lucru foarte comun în acele vremuri grele din Ogradena.

“Îi dădeam băiatului de care îmi plăcea ceva împletit din pănuşi, iar băiatul care mă plăcea îmi dădea un ştergător.”

Cel mai comun obiect făcut din pănuşi este ştergătorul, dar se pot face şi cordeluţe de cap, suporturi de ghiveci sau pentru alte întrebuinţări bijuterii, etc.

În acele timpuri (şi acest curent începe să fie din ce în ce mai apreciat şi în zilele noastre), erau valoroase lucrurile la care se participa cu propria muncă, cu sufletul.

Dacă vrei un dar ecologic şi care să reziste timpului şi tuturor trendurilor, o împletitură în pănuşi este exact ceea ce-ţi trebuie. Întrebi în Eşelniţa de doamna Selfida şi vei avea parte de o lecţie unică de artă populară şi istorie locală într-un cadru care să te transporte în timp şi să te facă să guşti adevărata aromă a satului de pe clisură.

Meseria de lucrător în tablă se transmite din tată în fiu în familia de gabori. Matei, meşterul de 33 de ani, glumeşte spunând că la ei copiii se nasc cu ciocanul în mână, iar el s-a născut de-a dreptul pe acoperiş şi şi-a tăiat buricul cu foarfeca de tablă.

Primul obiect care se învaţă este făraşul şi el şi l-a făcut pe al lui când avea doar 4 ani. Meseria se deprinde simplu ca şi vorbitul: stând în mijlocul alor tăi şi făcând ceea ce vezi, fără stres, fără termene limită.

Deşi nu are decât 2 clase, meseria lui presupune multă geometrie şi matematică pe care le-a învăţat, pe nesimţite, lucrând.

“Dacă făceam 8 clase, eram în locul lui Iohanis. Dacă făceam 12, eram în locu’ lui Obama”, spune râzând tânărul meşter, dându-şi bretonul lung după urechi, cu gesturile unui cântăreţ de muzică latino.

Sub ochii tinerilor cercetători a făcut un făraş, două tăvi de pus la sobă, fluiere şi un inel în formă de inimă, toate din tablă şi fără să folosească cui sau alte metode de lipit, doar din lovitura de ciocan şi pe sistemul încastrării.

Familia Gabor este mare şi foarte cunoscută pe Clisura Dunării. Istoria ei aici merge înapoi, în anul 1972, cand bunicul lui Matei a venit în Sviniţa. Dupa 6 ani, s-a mutat în Eşelniţa unde locuiesc şi muncesc până astăzi trei generaţii de meseriaşi.

“Cele mai importante sunt foarfeca de tablă şi ciocanul. Tabla se poate măsura cu palma, degetul, dacă ai ochi, nu-ţi trebuie metru. Putem face orice din tablă: jgheaburi, turle de biserici, tăvi, făraşe, găleţi, burlane, acoperişuri, fluiere, ce dă comanda omu’ aia facem. Pentru burlane există o maşinărie “roluitor”, iar pentru încheiatul falţurilor “zigmaşina”,. E nemţească din fontă, nu se mai fac astăzi aşa. Şi iată şi markerul gaboresc…” (Matei îşi umezeşte arătătorul cu limba, trage o linie orientativă pe făraş şi taie).

Vorbeşte în timp ce mâinile meşteresc orice doreşte publicul cercetător: inel, scrumiere în formă de inimă, fluiere, nicio bucată de tablă nu rămâne nereciclată. Când munceşte şi privirile îi sunt concentrate pe ciocan, pe tablă, pe ceea ce urmează să i se nască în mâini, Matei poate vorbi liniştit despre lucruri personale, despre obiceiurile lor, despre filozofia de viaţă a gaborilor.

“Noi nu ne angajăm. Bătrânii spun că nu e voie, te faci de râs, că nu te descurci singur. Am avut 3 neveste până acum şi am doi copii. Mi-a murit tatăl când aveam 14 ani. Părinţii au fost despărţiţi 10 ani. El a mai avut în acest timp 17 neveste, apoi a murit în accident. Suntem trei fraţi şi o soră: Gabi, Mihai şi Mândra. Mihai are 9 clase, iar Mândra 8.”

Stilul glumeţ, autoironia, felul său uşor abordabil sunt, de fapt, parte din arta sa. Tinichigii lucrează la casa omului în mare parte şi, de aceea, trebuie să se facă plăcuţi, să ştie să negocieze, să depăşească eventualele probleme, conflicte prin dialog, umor.

“ La noi toată familia are aceeaşi meserie. Un gabor care nu ştie să dea cu ciocanu’ e ca un parlamentar care nu ştie să fure.”

Ajungi în Eşelniţa şi doreşti un suvenir mai special făcut la comandă? Matei şi familia lui sunt cea mai bună soluţie. Nu ai cum să nu observi nişte bărbaţi mustăcioşi cu pălării negre, urmaţi, la un metru în spate, de soţiile lor în fuste lungi înflorate. Sunt uşor de abordat şi glumeţi: o sursă vie de cultură gaborească şi nişte meşteri desăvârşiţi.

Înainte, la o nuntă nu veneau așa mulți oameni cum vin astăzi. Se făceau mai mult în familie și veneau numai cei apropiați. Astăzi, copiii merg la școală, se împrietenesc și după 2-3 zile îi invită la nuntă. Se strâng așa 300-400 de persoane.

Pe vremuri, se făceau nunți cu prosoape pe umăr, era mult mai frumos. Sâmbăta se adunau la fată și se făcea ”tocma”. Acolo mergeau numai oameni bătrâni, dădeau daruri și stăteau până la 12.00.

A doua zi începea nunta adevărată pe la ora 8. Mergeau la băiat acasă, nu se făceau nunțile la cămin, ca acum. Nu era spațiu pentru nuntă, scoteau mobila din cameră și amenajau locul. După obicei, era unul porelict ”staroica”, care făcea mâncarea de dimineață. Asta se numea ”fruștiuc”. El avea un fel de obligație față de mire și făcea mâncarea.

Nici muzica nu era ca acum, cu stații, se cânta la ureche, venea muzicantul și-ți cânta la masă. Era o formație din zonă, de la Liupcova, și aia cânta la toate nunțile. Muzicanții aveau muzică specială pentru nuntă. Pentru cei care iubesc muzica e frumos și acum.

Era și atunci cu furatul miresei, dar nu s-o ducă cu mașina ca acum, o ascundeau undeva și nu trebuia să dai ”nu știu ce” ca s-o răscumperi, era doar tradiția. Era frumos pe atunci…

Când plecai de la mireasă, duminică dimineața se rupea steagul, o melodie care se cânta anume. Și azi o mai doresc mesenii, se cântă mai greu. S-au schimbat multe, dar trebuie să mergem în pas cu moda și să ne acomodăm.