Cuvinte din Eșelnița

Clara s-a întors în Eșelnița, satul de pe Clisura Dunării, în care a crescut, în 2004, cu cei doi copii, de 4 și 3 ani. Locuise până atunci în București și Craiova, cu drumuri între Facultatea de Litere-Teologie și cea de Jurnalism și Științele Comunicării, pe care o vreme le-a urmat în paralel.

După ce a divorțat, a avut nevoie să se întoarcă într-un loc unde putea să-și crească ușor băiețelul și fetița, alături de părinții ei. Nu i-a venit să creadă când a obținut un post de profesoară de religie chiar în școala generală pe care o absolvise. A fost un noroc că și-a găsit rapid de lucru, își imagina că jobul de profesor de religie e doar o tranziție spre ce-și dorea cu adevărat: să devină jurnalistă.

Asta a fost o chestie de compromis. Teologia am făcut-o ca pasiune personală, nu mă gândeam că voi profesa.

Venirea înapoi acasă n-a fost ușoară. A început să se acomodeze când a prins drag de predat, când a revenit ca voluntar la biserica unde cânta-n cor când era mică, și când prietena din copilărie, Eliza, care-i era colegă la școală, a chemat-o la niște cursuri prin care urmau să-și construiască o organizație non-guvernamentală locală.

POQE0332

Așa a ajuns în 2005 membru fondator al Asociației Comunității Eșelnița Cazanele Dunării, o organizație care încearcă să-i apropie pe cei mici de cei bătrâni prin tradiție și care, anul trecut, a deschis un centru after-school pentru copiii din sat cu cerințe educaționale speciale.

Clara e responsabilă cu comunicarea: administrează pagini de Facebook, scrie comunicate, găsește jurnaliști, dar și cea care le predă copiilor patru ore pe săptămână. În două din cele patru îi învață pe cei mici să prindă aripi cu teatru.

Teatrul e pasiunea din facultate. Și-a dat seama că elevii, mulți cu întârzieri de învățare, alții chiar cu probleme psihice, mai toți cu greutăți acasă, se animă la orele de teatru. Dintr-o dată se simt egali, fără cocoașele întârzierilor sau etichetele puse de alții.

“Facem aceleași exerciții, i-am descoperit și pe unii copii, îi mai văzusem și la ore, dar în colectiv e greu să-ți dai seama cum sunt, pentru că în general ei sunt cei care nu se manifestă, care sunt în pericol de corigență, nu sunt băgați în seamă, nu sunt vedetele clasei, și atunci aici la centru pornim de la egal, teatrul scoate ceva în evidență la fiecare și aici mi-am dat seama că unii, care păreau că n-au nicio valoare, sunt valoroși la teatru, pot face unele lucruri pe care alții nu le pot face”. De exemplu, un copil tăcut la clasă, la centru este dezinvolt și poate imita animale, spune Clara. „Tot timpul este o plăcere să-l vezi cum se manifestă”.

Meseria de profesoară n-ar mai schimba-o. „Am descoperit și meseria de profesor cât de frumoasă poate să fie și câtă bucurie poate să-ți dea în anumite momente”. Îi place să lucreze mereu cu copiii, când e vorba de ceva creativ, ca atunci când i-a ajutat să facă revista școlii sau când au prezentat știri printr-o stație la pauza mare. Acum visează la o trupă de teatru a școlii.

eselnita-04

Uneori se culcă și pe la 3 dimineața, păstrează orele de noapte ca să lucreze pentru asociație, să se gândească la lecțiile de a doua zi, să scrie articole pentru revista bisericii unde e redactor șef, să scrie poezii. Poezie scrie de când era în clasele primare, iar anul trecut a scos volumul „Cuvinte fără veștminte”. Timpul liber pentru voluntariat îl consumă cu mai puțină vinovăție acum când copii sunt mari. Fiica e în clasa a IX-a, la Limbi străine, la un liceu din Orșova, iar fiul se pregătește anul acesta să dea admiterea la liceu.

„Ce am făcut la asociație, la biserică; tot ce fac pentru sat, pentru comunitate, mi-a dat ocazia să folosesc tot ce am învățat de-a lungul timpului. Am reușit să dau mai departe, mă bucură că am putut folosi și pasiunea pentru teatru și am putut să creez”.

eselnita-27

 

 

A evalua comunități mici

Metoda Most Significant Change (MSC) este o metodă participativă de monitorizare și evaluare, care pe parcursul aplicării generează perspective diferite, complementare despre schimbările apărute într-o comunitate. De asemenea, aplicarea metodei implică beneficiarii care pot decide singuri și participativ care este schimbarea cea mai importantă pentru comunitatea în mai multe domenii de activitate.

FullSizeRender

Pe 22 ianuarie 2016, în Craiovaechipa PACT împreună cu cele 4 echipe implicate în cadrul proiectului Oamenii sudului (Eșelnița, Mehedinți; Corbeni, Argeș; Arcani, Gorj și Malu Mare, Dolj) au vorbit despre cum pot colecta povești despre schimbare.

Când te duci să vorbești cu oamenii în comunitate, la început e mai greu să ai o discuție deschisă, dar pe parcurs ies niște povești pe care le poți folosi în diverse moduri, fie la evenimente, în presă, fie pentru această metodă de evaluare.  Eu văd aceste povești colectate ca un feedback din partea oamenilor. Metoda este inedită, nu strângi povești doar pentru a promova comunitatea. Practic, oamenii spun cum se simt, cu ce i-a ajutat proiectul în care au fost implicați, declară Elisabeta Păcuraru din Eșelnița.

Dezvoltarea comunitară presupune de cele mai multe ori schimbări de mentalitate, care sunt foarte greu de măsurat. O astfel de metodă răspunde nevoilor de a dezvolta un sistem de măsurare a impactului care să implice și beneficiarii , dar  care să redea și schimbările produse în comunitate din perspectiva acestora.

În perioada următoare, cele 4 echipe vor colecta povești în Eșelnița, Corbeni, Malu Mare și Arcani cu ajutorul celor de la PACT.

Corbeni prinde culoare

Tot ce i-a trebuit Danielei Floroiu ca să înceapă să lucreze pentru ea și pentru comunitatea din Corbeni, Argeș, a fost să îndrăznească. La 48 de ani, povestește uneori cu aerul unei adolescente care tocmai și-a descoperit o nouă pasiune despre mărgelele pe care le meșterește de vreo doi ani. Nu-i vorba de mândrie, deși când își înșiră modelele pe masă are cu ce să se laude, ci de bucuria de a crea ceva frumos.

Tot timpul ai ceva de învățat. Eu sunt curioasă, tot timpul vreau să învăț mai multe, mă gândesc că aș putea să fac ceva mai frumos.

A moștenit din talentul mamei, care e meșter popular: coase, țese, tricotează, croșetează și împletește. Modestă, Daniela nu se consideră la fel de îndemânatică, dar spune că are ambiție. Cea care i-a pus acul în mână, înainte de a merge la școală, a fost totuși bunica. Stătea în ultima casă de sub pădure din comună și le învăța, pe Daniela și sora ei, să coasă și să brodeze fețe de mese, cuverturi și lenjerii. Nu era loc de discuții. Bunica spunea:

Trebuie să înveți, trebuie să faci.

Coseau la lumina lămpii, iar mai târziu au învățat și să tricoteze. Așa a ajuns să-și facă, prin clasa a IX-a, când mama nu i-a cumpărat treningul pe care și-l dorea, un pulover cu dungi care imita modelul.

POQE4021

Meseria spre care s-a orientat n-a avut însă nicio legătură cu lucrul de mână sau obiceiurile populare. A fost timp de 27 de ani operator de mase plastice într-o întreprindere din Curtea de Argeș. Făcea naveta 22 de kilometri până la serviciu, unde asambla carcase pentru aspiratoare sau râșnițe. Niciodată nu i-a plăcut ce lucra. Mergea la muncă pentru că trebuia să aducă bani acasă pentru copii. „La un momentat dat am obosit. Am renunțat.” Era prin 2013, iar copiii îi spuneau că acum că au crescut, nu mai trebuie să se streseze. A început și să călătorească în Franța, unde lucrează soțul. Ea nu muncea, dar nu putea să stea degeaba.

A vrut întâi să tricoteze, însă i s-au părut scumpe cârligele și materialele. Plimbându-se prin magazine, a descoperit mărgelele.

„Vorba soțului meu: «Când văd colorat, sunt ca curcanul». Și zic: «Hai să fac mărgele!» N-am știut cum, n-am avut nici cea mai vagă idee, mi-am inventat tot felul de războaie și am reușit să fac.” Se consulta cu mama și cu sora când vorbeau pe internet. Primul model a fost după un motiv popular, o înșiruire de cuburi din biluțe negre, roșii și verzi. De-atunci a făcut mii de brățări și coliere, cărora le spune „zgărdane”. Pe unele le-a vândut, pe altele le-a dat cadou. Acum are și atestat de meșter popular pentru bijuterii.

Cam în aceeași perioadă, în lunile pe care le petrecea în țară, a întâlnit-o pe Maria Martinescu, cea care a coagulat oamenii din Corbeni într-o asociație. A descoperit că au nemulțumiri comune, cum ar fi că nu sunt activități pentru copii și bătrâni. Din acest motiv crede că a ajuns și tatăl ei, în vârstă de 74 de ani, să se izoleze în casă.

„Zice: «Dacă ies din curte, ajung la cârciumă, unde toată lumea bea. Ce să fac, beau și eu… Nu mai am prieteni, au murit, ce să fac?»”

De-atunci au început să gândească la ateliere, locuri de joacă și un muzeu de meșteșuguri. Nu știe pe ce să se axeze și ajută oricând e de lucru în asociație, pe care au numit-o „Corbeni Plai Argeșean”. Spune că o face să se simtă utilă. „În tot ce fac pun un pic de dragoste.”

POQE3682

Încă nu știe cum să-și valorifice pasiunea pentru mărgele, poate și pentru că niciodată n-a întrebat-o nimeni ce ar vrea să facă sau de ce are nevoie. Familiei îi plac, dar nici soțul, nici copiii nu văd o finalitate în orele petrecute în fața biluțelor. Acum Daniela vrea să facă ateliere cu copiii din localitate în care să-i învețe atât mărgele, cât și să coasă și să țeasă. Spune că e doar un voluntar în asociație, „un simplu cetățean”. „N-am avut voie niciodată să mă evidențiez eu prin nimic. Tot timpul a trebuit să fiu undeva în urmă. Ajut pe alții să se evidențieze, dar eu n-am ieșit în față cu nimic.” Nu are resentimente în voce, spune că îi place să fie acolo, în „mulțimea care susține ce trebuie făcut”.

POQE3892

Maria Martinescu o vede pe Daniela drept stâlp de bază în comunitate. „Ea zice că n-a ieșit niciodată în evidență, dar este un exemplu că oricine vrea să facă ceva poate să facă.” Crede că a progresat mult. „A înflorit cumva. A căpătat curaj. N-a ajuns încă să creadă foarte mult în ea, dar realizează că este un om valoros, care poate să ofere ceva celorlalți.”

Pentru început, Daniela împărtășește oricui pasiunea pentru frumos și dorința de implicare. Și e suficient pentru a pune în Corbeni rotițele în mișcare.

 

Voluntariatul crește o comunitate

Pe 14 martie 2005, în Eşelniţa a fost format un ONG. Majoritatea echipei este formată din cadre didactice. Asociaţia Comunităţii Eşelniţa”Cazanele Dunării” îşi doreşte să mobilizeze oamenii din comunitate, să valorifice resursele locale şi să se dezvolte.

În ultimii 10 ani, 700 de oameni au plecat din comunitatea Eşelniţa (Mehedinţi). Asociaţia Comunităţii Eşelniţa Cazanele Dunării organizează constant activităţi pentru a menţine comunitatea vie.