Author: Cristina Botezatu

Tanti Aurelia, cum o numim noi eşelnicenii, are o poveste, care începe să se lege de satul nostru undeva prin anii 1969, când abia împlinise 21 ani. Născută în comuna Albeni, judeţul Gorj, din părinţi care îşi câstigau existenţa făcând şi vânzând obiecte din lemn prin sate (linguri, postăvi, fusuri), Aurelia a trebuit să aibă grijă de cei 5 frăţiori mai mici: “ca să merg şi eu la şcoală puţin, le încuiam pe surorile mele mai mici în casă şi fugeam la ore; când mă întorceam totul era vraişte, iar cea mai mică soră mereu răsturnată cu postava peste ea. Era greu, am învăţat toate literele, dar nu pot sa le leg.”

Grijile de zi cu zi au maturizat-o mai devreme decât şi-ar fi dorit, astfel încât la vârsta de 16 ani se şi căsătoreşte (după obiceiul rudarilor). Fiind foarte săracă nu a primit zestre de la părinti decât “2 perne, 2 pături şi o plapumă.”

La vârsta de 21 ani ajunge în Eşelniţa, alături de surorile şi tatăl său, pentru a munci la pir. Şi-au construit colibe la intrarea în sat, pe staţiul pe care acum se află vechiul cimitir al satului. Munca la pir nu era una uşoară nici măcar pentru bărbați, dar tanti Aurelia a fost alături de tatăl său: “tata scotea cu ranga de fier bucăţi mari de pământ cu pir în ele, iar eu băteam pământul până ce pica tot pirul, îl legam şi îl pregăteam pentru vânzare; trebuia să facem obligatoriu 6 legături pe zi; la 2 săptămâni, cineva de la Craiova venea şi ni-l cumpăra cu 8 lei kilogramul”.

După 2 luni de la venirea cu familia la muncă în Eşelniţa, tanti Aurelia l-a cunoscut pe Radu Ilie, Lică – cum îl poreclea satul- şi s-a căsătorit a doua oară: “Mie nu mi-a plăcut de el. A murit şi nu mi-a placut de el; îmi spunea de toate drăguţile lui, dar eu nu eram geloasă”. Nu a avut o viaţă uşoară nici în această casătorie, însă nu s-a plans la nimeni, nici nu avea cui; părinţii ei erau departe, surorile aveau casa lor. Cu el a făcut 3 copii şi o casă.

Viaţa grea nu au îndepărtat-o însă de talentul său – ghicitul in boabe şi descântatul. A învăţat această artă a magiei de la 11 ani, de la sora tătălui său, mătuşa Alexandrina: “am învăţat să ghicesc mergând cu mătuşa mea prin sate să vindem linguri; la început nu am luat-o în serios când mi-a explicat, însă cu timpul am început să fur acest meştesug al ghicitului…” Deşi în comunitatea romă din Eşelniţa i se mai spune şi Vrăjitoarea, tanti Aurelia nu se supără. Ea ştie că nu face vrăji, nu face cu lucru rău. Ea descântă celor ce au dureri de burtă sau au fost deochiaţi, celor ce sunt vrăjiţi sau ghiceşte “pe gând” celor ce vor sa afle viitorul.

Deşi poate părea paradoxal şi nepotrivit cu meşteşugul său, biserica este o constantă la care se conectează mereu bătrânica noastră: “îl am pe Arsenie cu mine; eu când mă rog parcă mi se ia durerea cu mâna; nu e seară să nu mă rog înainte de culcare.”

Când vorbeşte despre vrăjitorii, faţa lui tanti Aurelia devine tristă: ‘’Vrăjile se pun la răscruce de drumuri şi dacă dai peste ele e tare rău. Îl ating pe primul care trece prin acel loc. Astea sunt femei rele care fac treaba asta. Mătuşa mea nu făcea lucru rău. Ea îndrepta, făcea de bine. Pe lumea cealaltă arzi in foc dacă faci lucruri rele”. Îşi aminteste cu gust amar cât de multe femei practicau înainte la noi în sat vrăjitoria neagră “erau vrăjitori mari la noi, dar au murit’.

Întrebată dacă ar fi dispusă sa ne împărtasească câteva din secretele artei descântecelor, tanti Aurelia ne-a povestit despre reţeta Apei dragostei, secretul întorsului vrăjilor, cuvintele magice ale descântecelor pentru copii şi reţeta alinarii durerilor de burtă.

Apa dragostei – se pune miere şi apa sfinţită intr-o sticlă si se descantă, zicând: M-am suit în dealu’ cu dorul/Unde înfloare bujoru’/De 3 ori am şuierat/Toate dragostile le-am luat/Şi pe doamna/domnul……(numele persoanei) le-am dat!Cum nu stă albina fără miere /Copilul fără ţâţă/ Aşa să nu şadă …………..(numele celui pentru care se face) fară……(numele celui care face).

Aceste cuvinte se rostesc, însă ea trebuie să cunoască numele celor 2 tineri (fata şi baiatul). Apoi cel care doreşte să folosească apa o va arunca pe celălalt, fără ca acesta să ştie. Apa dragostei se poate folosi la stropit, dar se poate pune şi în cafea, iar puterea vrăjii dureaza în jur de 6 săptămâni. Dacă se observa că puterea vrăjii a scăzut, i se mai dă partenerului/partenerei din aceasta apă.

Întorsul vrăjilor pentru persoane vrăjite – se ia dis-de-dimineaţă 0,5 l apă proaspătă de la robinet până nu bea cineva, se adaugă un vârf de ardei, un bob de tămâie, puţină pâine şi 3 cărbuni (pot fi şi de la beţele de chibrit). Se descantă totul zicând: Apă mare, doamnă mare/Fii locuitoare/Cum locuieşte apa morile, valurile, pietrele/Aşa să locuiască casa lui…(numele cui îi întorci)/Să fugă vrăjile de-acolo! Eu am intors cu una, ea a întors cu două/Ea a întors cu trei, eu am întors cu 4/ Ea a întors cu cinci, eu am întors cu şase/ Ea a întors cu şapte, eu am întors cu opt/ Ea a întors cu nouă, eu am întors cu zece/Am făcut brâul colac şi l-am dat (se rosteşte numele celor pentru care a dat, cei care au călcat pe vrăji, au fost vrăjiti)/Să rămână curaţi, luminati, ca steau din cer picaţi/Ca strugurul din vie/ Ca poala Maichii sale Mărie/Leacul de la min’ să-i fie! .

Toate aceste cuvinte se rostesc deasupra apei pentru descântec.

.Descântec pentru copiii deocheaţi – tanti Aurelia ne povesteşte alarmată că nu e lucru de glumă cu copiii deocheaţi, că dacă nu se descantă repede copilul, poate să moară: “mamei mele i-a murit din cauza deochiului copil de 8 luni, i-a rupt inima”.

Cuvintele care pot alunga răul deochiului sunt următoarele: Cine-a deochiat/Ochii a secat/Cine-a râvnit/Ochii a pleznit/Dacă o fi muiere, să-i crape ţâţele/Dacă o fi om, să-i crape boaşele/Sa rămână pruncul curat, luminat/Ca steaua din cer picat/Ca strugurile din vie/Ca poala Maichii Sfânta Mărie/ Leacul de la min’ să-i fie!

Se astâmpără apoi apă cu chibritul, îi dai copilului să bea din acea apă, îl ungi cu cărbunii pe corp şi îi trece. ‘’Eu le-am descântat la fetele mele, la nepoţi şi la mulţi copii mici din sat. De multe ori veneau noaptea femeile cu copiii la mine să le descânt”, ne povesteşte serioasă tanti Aurelia.

Pentru durerile de burtă, aprinzi câteva chibrite şi le stingi în apa peste care zici: Bubă neagră, bubă vânătă/Bubă pripită, bubă 99 de feluri/O fi din culcare, din mâncare, din sculare/Din drăcuituri/ Să pleci, să răsperi din burta lui…(numele persoanei cu durere)/Să rămână curată, luminată/Ca steaua din cer picată/Ca strugurile din vie/Ca poala Maichii Sfânta Mărie/Leacul de la min’ să-i fie!

După care se continuă: Fugiţi izate blestemate/Nu te umfla, nu te gârfa/Să pleci, să răsperi/Din burta lui….(numele persoanei) să pleci/ Să rămână curată, luminată/Ca steaua din cer picată/Ca strugurile din vie/Ca poala Maichii Sfânta Mărie/Leacul de la min’ să-i fie! după care se bea din apă de 3 ori.

Deşi cunoaşte doar arta cititului în bobi şi a descântecului, tanti Aurelia si-ar dori sa ştie şi arta ghicitului în cafea sau în boabe. Deși are aproape 70 ani și este foarte bolnavă, încă e dispusă să înveţe. Pentru ea, lumea magiei, a descântecelor si a vrăjitorilor nu e o lume apusă. Crede cu toată convingerea în boabele ei, iar zâmbetul vesel de pe faţa brăzdată de ani confirmă acest lucru.

Am pornit alaturi de tinerii din proiect să intervievam o bătrână, care – speram noi – să ne facă sa zâmbim prin naivitatea poveştilor sale despre vrăjitorii. Însă, am întâlnit o bătrână care ne-a impresionat prin puterea exemplului său, prin curajul cu care a învins provocările vieţii, purtând mereu în suflet frica de Dumnezeu şi de ceea ce este corect. Am întâlnit o bătrână care, practică arta ghicitului şi a descântecului şi o face într-un mod care nu te înspăimântă.

Mai multe povești din Eșelnița puteți citi în acest ghid: Conexiuni culturale

 

 

E agitație mare în clasa învățătoarei Elisabeta Păcuraru. Fiecare zi de marți începe cu o oră de „Joc și mișcare”. 23 de copii mută bănci și scaune, se adună în grupuri, strigă, dansează și râd mult. În fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 12:00, agitația se mută cu tot cu învăţătoare și copii la 100 de metri de școală, într-un fost vestiar al echipei de fotbal din comuna Eșelnița transformat în Centru de zi.

Învăţătoarea este „Vetuța” pentru toți locuitorii din comuna Eșelnița, județul Mehedinți sau „doamna Vetuța” pentru copiii de la școală; pentru toți cei din afara comunei, e Eliza. Și-a dorit să fie învățătoare încă de când era mică iar părinții ei au făcut sacrificii mari pentru ca ea să meargă la școala. Înainte ca Eliza să plece la liceu singurul venit în casă era pensia bunicii. Mama mai făcea croitorie, însă la sat. Banii erau puțini, iar părinții se împrumutau mereu pentru ca Eliza să poată termina liceul.

Învățătoarea știe ce înseamnă să vii dintr-o familie modestă și mai știe că educația este singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni.

„Când vine vorba de copii nu mă demotivează nimic”, spune cât se poate de hotărâtă Eliza. Și așa şi este. Împreună cu colegele de la Asociația Comunității Eșelnița Cazanele Dunării (ACECD) a câștigat în iulie 2015 un grant de la Fundațiile PACT și Vodafone pentru deschiderea unui Centru de zi cu program remedial de tip „școală după școală” pentru copii săraci din comunitatea romă.

Din decembrie 2015, 27 de copii cu cerințe educaționale speciale iau zilnic masa de prânz, se joacă, fac teatru comunicare, matematică, alfabetizare. Proiectul „În centru e Eșelnița“ a fost gândit în special pentru ei, dar, treptat grupul țintă s-a extins. Așa au apărut clase în plus de limba engleză sau cehă, ateliere de arte sau ședințe de kinetoterapie. Centrul de zi găzduiește săptămânal cam jumătate din cei aproape 200 de copii care învață la școala generală din Eșelnița.

„Am luat Eșelnița la pas; casă cu casă, să le povestesc despre proiect”, spune Eliza. „Voiam să le explic că o să avem nevoie de ei, de oamenii din comunitate, pentru că nu avem suficienți bani. Le spuneam așa: <Tu vii și mă ajuți 2-3 ore. Eu voi lucra luni de zile să fac centrul și apoi un an cu copiii, fără niciun ban>”. Iar oamenii au ascultat-o.

Doamna Suzana, cea care o ajută pe Eliza cu treburile casnice, vine la Centru și gătește rețete tradiționale. Bunicul unui elev a făcut depozitul de lemne. Fratele Elizei a montat boilerul de la bucătărie. În fiecare zi, câte un tătic își ia toporul și vine să taie lemne pentru foc. Primăria le-a pus la dispoziţie clădirea în care își desfășoară Centrul activitățile. În plus, plătește facturile la curent, apă și internet. Școala a cumpărat materialele de curățenie, imprimantă și calculator.

Când a scris proiectul „În centru e Eșelnița”, Eliza s-a consultat cu Roze și Clara. Roze, adică Rosemarie Cocoana este omul căruia nu îi place să iasă în față. E președintele Asociației și partea rațională a echipei. Tot ce ține de hârtii, acte, rapoarte cade în sarcina ei. A trecut cu ușurință de la proiecte de 300 de lei la proiecte de 15.000 de euro. Și a scos tot cu ușurință bani din portofel atunci când Asociația nu avea. „Nu am ținut niciodată un calcul la cât dau de la mine. Mă gândesc mereu că totul e pentru copii”, mărturisește puțin emoționată Roze.

Atunci când nu se ascunde în spatele hârtiilor Roze e învățătoare la Școala din Eșelnița și om de bază la Centru. E fericită că cei mici pot mânca la Centru. Când are timp, le face tot felul de figurine din mâncare. „Oamenii zic că dacă sunt grasă mă mișc încet, dar știi ce dexteritate am la făcut sandwich-uri”, îmi spune Roze în timp ce taie salamul pentru copii. Nici nu apucă să termine, că sosesc cei nouă copii de clasele II-IV. Programul lor începe de la ora 12. Îi întreb pe piticii cu ghiozdane în spate ce ar face dacă Centrul nu ar mai exista de mâine. Vocile lor se amestecă în cor:

– Dacă nu o să mai fie Centrul o să plângem.

– Dar poate o să fie mereu. Poate face doamna o minune!

– Când nu veneam la Centru mă plictiseam, mărturisește un băiețel.

– Când nu veneam la Centru mă băteam cu vărul meu, spune o fetiță.

Locul Rozei la bucătărie e luat rapid de Clara Tîrcă. Ea trebuie să pregătească masa pentru elevii de clasele V-VII, care vin la Centru de la ora 14:00. La Școala din Eșelnița, Clara este profesoară de religie, franceză și uneori de limba română. A terminat jurnalism si teologie la București și s-a intors în Eșelnița la 25 de ani cu doi copii de trei și patru ani. La Centru predă teatru și comunicare

La cursul de teatru, Clara împarte copiilor bilete cu câte o cifră ce reprezintă o vârstă. Copiii trebuie să se poarte conform vârstei de pe bilet iar ceilalți trebuie să ghicească câți ani au. Mihai insistă să fie primul. „Ah, ce mă doare spatele ăsta”, spune băiatul în timp ce merge puțin cocoșat. Se așează pe scaun, își trage sufletul după care scoate din buzunar un telefon imaginar, pe care tastează un număr imaginar și începe o conversație: „Pregătește-mi și mie masa că vin acum. Nu, nu am fost la băut. Nu, nu, chiar nu am băut”, încheie băiatul. Imediat ceilalți încep să strige 40 de ani, 60 de ani, 50 de ani. Ultimul răspuns este și cel corect.

Mihai este unul dintre copiii pentru care cele trei doamne au gândit Centrul. Provine dintr-o familie săracă cu o mamă bolnavă și un tată absent. „Era extrem de agresiv la clasă, nu te puteai înțelege cu el”, își amintește Clara. Acum, poate încă mai are câteva probleme la scris, dar se implică în activități, are încredere în el, vrea să se remarce prin ceea ce face bine. „Centrul e un lucru atât de mare pentru copiii aceștia. Ei vin de plăcere. Cine știe ce îi așteaptă acasă”, spune Clara.

Cele trei doamne din Eşelniţa i-au adunat de pe uliță pe copiii ai căror familii sunt despărțite, violente sau plecate din țară; pe copiii lăsați în grija bunicului alcoolic. I-au adus într-un spaţiu prietenos unde au învățat că valorează ceva, iar asta se vede și la clasă. Nu se mai pierd printre ceilalți colegi, chiar dacă mai greșesc o literă sau o înmulțire. Centrul le-a dat curaj.

 

Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România

La 10.50, într-o duminică cu soare, la final de februarie, Mihai Corcodel, un bărbat de statură medie cu privire serioasă, se urcă în mașină și pornește la drum. Traficul din Drobeta e calm. Opreşte de două ori să-i culeagă pe profesoara Doina Durdan şi pe coregraful Dumitru Nandu, apoi se îndreaptă cu toţii spre satul Lupşa de Jos. Fac drumul ăsta de o oră cu maşina de aproape patru luni, de când Mihai a deschis în satul lui natal Centrul pentru Tineret „Constantin Ghindă”.

La 12, când ajung cei trei, 20 de copii îi așteaptă deja în fața clădirii. Cu toții vorbesc tare și râd. Doina și Dumitru intră împreună cu ei în Centru. Apoi unul o ia la stânga, iar celălalt la dreapta. Din stânga se aude mai întâi timid la la la la la la la, și apoi tot mai tare do re mi fa sol la la sol, fa fa mi mi re re do. Din dreapta se aud bătăi puternice în podea și 1 2 3 4 5 6 7, 1 2 sus și de la capăt 1 2 3 4 5 6 7, 1 2 sus. E doar încălzirea la cursurile de canto predate de doamna Doina și la cele de dansuri populare conduse de domnul Dumitru.

În tot acest timp, Mihai face inspecția clădirii, să vadă ce mai trebuie cumpărat sau reparat; apoi devine spectator. De obicei, când îi mai rămâne timp, își vizitează părinții și bunica care locuiesc în Lupșa de Jos.

Mihai are 32 de ani, s-a născut, a copilărit și a crescut în Lupșa de Jos. Crede că a avut o copilărie mai frumoasă decât în poveștile lui Creangă. A crescut printre oameni harnici, veseli și mândri de satul lor și a legat prietenii care rezistă și astăzi.

A făcut teologia și conservatorul la București și în timpul studiilor venea destul de rar acasă. În 2009, s-a mutat însă la Drobeta Turnu Severin, iar vizitele în satul natal au fost din ce în ce mai dese. Ceva se schimbase cât a fost el plecat. „Lipsea ceva, lipsea comuniunea”, spune Mihai. Oamenii nu mai aveau încredere în cei de lângă ei, nu mai făceau nimic împreună. Nu se mai întâlneau. O parte se adunau la bar, o parte la biserică, dar niciodată toţi. „Când oamenii nu se mai întâlnesc, atunci se creează o prăpastie între generații, între vecini”, crede Mihai. Așa că, în 2015, s-a hotărât să schimbe ceva pentru satul lui.

Mihai e consilier pe cultură și învățământ la Episcopia Severinului și locuiește în Drobeta împreună cu soția și cei trei băieți. În 2015, asociația sa, „Fiii Lupșei”, a câștigat un grant de la Fundațiile PACT și Vodafone pentru un centru unde tinerii să facă dansuri populare și canto. De fapt, Mihai a țintit de la început oamenii din Lupșa, nu doar copiii. Nu voia doar un Centru, voia să construiască o comunitate. Aşa că a făcut mult mai mult decât îşi propunea în proiect.

„Înainte să începem”, își amintește Mihai, „am făcut ședință cu tot satul. Le-am spus că vom avea bani pentru materiale, dar munca pentru renovarea clădirii în care urma să fie Centrul va trebui să fie voluntară. Primul care a dat un exemplu a fost părintele din sat. Și-a dat jos haina bisericească și a dat cu gletiera, a pus tavan fals și a rașchetat parchetul. A fost și șofer de weekend pentru copiii din satele vecine care doreau să vină la Centru”.

Mihai e convins că părintele e de departe voluntarul anului din Lupșa. Mai sunt însă și alții. Doru Oprea și Valentin Cârstenoiu sunt și ei oameni de bază. „Când Mihai ne-a spus că putem să obținem 31.500 de lei pentru comunitate, pentru copiii noștri am zis că vom ajuta cu ce putem”, povestește Doru. Copiii lor sunt clienți fideli ai Centrului, unii la cântat, alții la dans. Când a venit vorba să îi convingă pe oameni să facă voluntariat, Doru și Valentin au mers inclusiv la cârciumă: „Erau și acolo oameni de convins, nu?”, spune Valentin hotărât.

Responsabilizarea tinerilor a fost o altă țintă pe care Mihai și-a dorit să o atingă. Prin dans și cântec, dar mai ales prin prietenii, Centrul putea să îi lege cumva mai mult de satul pe care după liceu mulți îl vor părăsi. Gabriela Gîrjoabă, o elevă de 17 ani, a fost aleasă de copii coordonatorul proiectului. Gabriela e din Lupșa de Jos și copiii spun că au ales-o pentru că învață bine și are abilități de lider. Când oamenii lucrau să renoveze Centrul, ea le-a organizat pe fetele din sat și au făcut mâncare. „Am făcut o fasole atât de bună, aici în curte”, poveștește mândră Georgiana Balcanu, și ea tot din Lupșa de Jos. Acum se gândesc să facă în timpul săptămânii cursuri de engleză la Centru. Gabriela îl mai sună din când în când pe Mihai să îi ceară voie să folosească Centrul ca loc de întâlnire. Inițiatorul proiectului i-a explicat că e al lor și îl pot folosi cum vor, cu o condiție: să aibă grijă de el. În patru luni de la inaugurare, nu a apărut nicio stricăciune.

Momentan, copiii urmează în fiecare duminică de la ora 12, câte două ore de dansuri populare și canto. Doamna Doina, profesoara de canto, predă în timpul săptămânii la Școala de Arte din Drobeta. În ciuda programului încărcat, continuă să meargă duminică de duminică la Centru. O face pentru că a văzut cum muzica i-a ajutat pe copii. „M-am lipit de copiii ăștia de la prima întâlnire și nu am mai putut să mă despart de ei”, spune râzând profesoara. „Lumea acestor copii ar trebui să fie mai mult decât muncă, animale. Sunt bune și astea, că toți ne tragem de acolo, dar e bine să știe că mai există și altceva”. A impresionat-o foarte mult dorința copiilor de a învăța. Ei și-au dorit să fie buni și pentru ea asta a fost suficient.

Împreună au câștigat locul I la festivalul județean de colinde din iarnă. Tot împreună au înregistrat și un CD de cântece găsite de Mihai într-un manuscris din secolul XVIII la Biblioteca Uniunii Compozitorilor din București.

Cât timp copiii doamnei Doina fac vocalize, tehnică vocală, dicție, nazare, în camera de alături alții dansează sub îndrumarea domnului Dumitru. Coregraful s-a pensionat în 2014, dar nu a putut sta acasă. Cât încă îl mai țin picioarele, vrea să danseze și să îi învețe și pe alții să o facă. Lucrează cu copii care poate nici nu știau cât sunt de pricepuți în ale dansului. E mândru și face cu ei dansuri pe care în mod normal le joacă profesioniștii.

La început, când mergeau la festivaluri, copiii erau stingheri. Costumele lor împrumutate le erau fie prea largi, fie prea mici. La un eveniment nici măcar nu au fost trecuți pe afiș. Când au început însă să danseze, toată lumea s-a uitat la ei. Cu fiecare lecție au prins încredere și curaj. Acum sunt siguri că sunt buni.

Prin Centrul pentru Tineret, Lupșa de Jos nu a câștigat doar o clădire renovată care, până în iulie 2015, servea drept depozit pentru școala din sat. Odată cu Centrul, oamenii și-au recăpătat încrederea că pot face lucruri bune împreună. Când Mihai vine la Centru, părintele, Doru și Valentin îl așteaptă să discute cu el despre alte proiecte prin care ar putea atrage bani în comunitate. Momentan și-au propus să repare troița din centrul satului. Când copiii au serbare la cămin, tot satul merge să îi asculte și să îi vadă cum dansează. În lipsa Centrului, copiii din sat ar fi pierdut timpul pe uliță sau s-ar fi plictisit acasă. Centrul le-a oferit nu doar o activitate de weekend; i-a ajutat să se simtă valoroși. Mulți dintre ei vor pleca la liceu fără să simtă că sunt mai prejos decât copiii de la oraș. La Centru au învățat să prețuiască muzica și costumul popular. „Erau ca niște diamante neșlefuite. Asta am făcut eu, am șlefuit suflețelele lor”, spune mândră doamna Doina.

 

Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România.