E agitație mare în clasa învățătoarei Elisabeta Păcuraru. Fiecare zi de marți începe cu o oră de „Joc și mișcare”. 23 de copii mută bănci și scaune, se adună în grupuri, strigă, dansează și râd mult. În fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 12:00, agitația se mută cu tot cu învăţătoare și copii la 100 de metri de școală, într-un fost vestiar al echipei de fotbal din comuna Eșelnița transformat în Centru de zi.
Învăţătoarea este „Vetuța” pentru toți locuitorii din comuna Eșelnița, județul Mehedinți sau „doamna Vetuța” pentru copiii de la școală; pentru toți cei din afara comunei, e Eliza. Și-a dorit să fie învățătoare încă de când era mică iar părinții ei au făcut sacrificii mari pentru ca ea să meargă la școala. Înainte ca Eliza să plece la liceu singurul venit în casă era pensia bunicii. Mama mai făcea croitorie, însă la sat. Banii erau puțini, iar părinții se împrumutau mereu pentru ca Eliza să poată termina liceul.
Învățătoarea știe ce înseamnă să vii dintr-o familie modestă și mai știe că educația este singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni.
„Când vine vorba de copii nu mă demotivează nimic”, spune cât se poate de hotărâtă Eliza. Și așa şi este. Împreună cu colegele de la Asociația Comunității Eșelnița Cazanele Dunării (ACECD) a câștigat în iulie 2015 un grant de la Fundațiile PACT și Vodafone pentru deschiderea unui Centru de zi cu program remedial de tip „școală după școală” pentru copii săraci din comunitatea romă.
Din decembrie 2015, 27 de copii cu cerințe educaționale speciale iau zilnic masa de prânz, se joacă, fac teatru comunicare, matematică, alfabetizare. Proiectul „În centru e Eșelnița“ a fost gândit în special pentru ei, dar, treptat grupul țintă s-a extins. Așa au apărut clase în plus de limba engleză sau cehă, ateliere de arte sau ședințe de kinetoterapie. Centrul de zi găzduiește săptămânal cam jumătate din cei aproape 200 de copii care învață la școala generală din Eșelnița.
„Am luat Eșelnița la pas; casă cu casă, să le povestesc despre proiect”, spune Eliza. „Voiam să le explic că o să avem nevoie de ei, de oamenii din comunitate, pentru că nu avem suficienți bani. Le spuneam așa: <Tu vii și mă ajuți 2-3 ore. Eu voi lucra luni de zile să fac centrul și apoi un an cu copiii, fără niciun ban>”. Iar oamenii au ascultat-o.
Doamna Suzana, cea care o ajută pe Eliza cu treburile casnice, vine la Centru și gătește rețete tradiționale. Bunicul unui elev a făcut depozitul de lemne. Fratele Elizei a montat boilerul de la bucătărie. În fiecare zi, câte un tătic își ia toporul și vine să taie lemne pentru foc. Primăria le-a pus la dispoziţie clădirea în care își desfășoară Centrul activitățile. În plus, plătește facturile la curent, apă și internet. Școala a cumpărat materialele de curățenie, imprimantă și calculator.
Când a scris proiectul „În centru e Eșelnița”, Eliza s-a consultat cu Roze și Clara. Roze, adică Rosemarie Cocoana este omul căruia nu îi place să iasă în față. E președintele Asociației și partea rațională a echipei. Tot ce ține de hârtii, acte, rapoarte cade în sarcina ei. A trecut cu ușurință de la proiecte de 300 de lei la proiecte de 15.000 de euro. Și a scos tot cu ușurință bani din portofel atunci când Asociația nu avea. „Nu am ținut niciodată un calcul la cât dau de la mine. Mă gândesc mereu că totul e pentru copii”, mărturisește puțin emoționată Roze.
Atunci când nu se ascunde în spatele hârtiilor Roze e învățătoare la Școala din Eșelnița și om de bază la Centru. E fericită că cei mici pot mânca la Centru. Când are timp, le face tot felul de figurine din mâncare. „Oamenii zic că dacă sunt grasă mă mișc încet, dar știi ce dexteritate am la făcut sandwich-uri”, îmi spune Roze în timp ce taie salamul pentru copii. Nici nu apucă să termine, că sosesc cei nouă copii de clasele II-IV. Programul lor începe de la ora 12. Îi întreb pe piticii cu ghiozdane în spate ce ar face dacă Centrul nu ar mai exista de mâine. Vocile lor se amestecă în cor:
– Dacă nu o să mai fie Centrul o să plângem.
– Dar poate o să fie mereu. Poate face doamna o minune!
– Când nu veneam la Centru mă plictiseam, mărturisește un băiețel.
– Când nu veneam la Centru mă băteam cu vărul meu, spune o fetiță.
Locul Rozei la bucătărie e luat rapid de Clara Tîrcă. Ea trebuie să pregătească masa pentru elevii de clasele V-VII, care vin la Centru de la ora 14:00. La Școala din Eșelnița, Clara este profesoară de religie, franceză și uneori de limba română. A terminat jurnalism si teologie la București și s-a intors în Eșelnița la 25 de ani cu doi copii de trei și patru ani. La Centru predă teatru și comunicare
La cursul de teatru, Clara împarte copiilor bilete cu câte o cifră ce reprezintă o vârstă. Copiii trebuie să se poarte conform vârstei de pe bilet iar ceilalți trebuie să ghicească câți ani au. Mihai insistă să fie primul. „Ah, ce mă doare spatele ăsta”, spune băiatul în timp ce merge puțin cocoșat. Se așează pe scaun, își trage sufletul după care scoate din buzunar un telefon imaginar, pe care tastează un număr imaginar și începe o conversație: „Pregătește-mi și mie masa că vin acum. Nu, nu am fost la băut. Nu, nu, chiar nu am băut”, încheie băiatul. Imediat ceilalți încep să strige 40 de ani, 60 de ani, 50 de ani. Ultimul răspuns este și cel corect.
Mihai este unul dintre copiii pentru care cele trei doamne au gândit Centrul. Provine dintr-o familie săracă cu o mamă bolnavă și un tată absent. „Era extrem de agresiv la clasă, nu te puteai înțelege cu el”, își amintește Clara. Acum, poate încă mai are câteva probleme la scris, dar se implică în activități, are încredere în el, vrea să se remarce prin ceea ce face bine. „Centrul e un lucru atât de mare pentru copiii aceștia. Ei vin de plăcere. Cine știe ce îi așteaptă acasă”, spune Clara.
Cele trei doamne din Eşelniţa i-au adunat de pe uliță pe copiii ai căror familii sunt despărțite, violente sau plecate din țară; pe copiii lăsați în grija bunicului alcoolic. I-au adus într-un spaţiu prietenos unde au învățat că valorează ceva, iar asta se vede și la clasă. Nu se mai pierd printre ceilalți colegi, chiar dacă mai greșesc o literă sau o înmulțire. Centrul le-a dat curaj.
Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România