Pe 14 martie 2005, în Eşelniţa a fost format un ONG. Majoritatea echipei este formată din cadre didactice. Asociaţia Comunităţii Eşelniţa”Cazanele Dunării” îşi doreşte să mobilizeze oamenii din comunitate, să valorifice resursele locale şi să se dezvolte.
În ultimii 10 ani, 700 de oameni au plecat din comunitatea Eşelniţa (Mehedinţi). Asociaţia Comunităţii Eşelniţa Cazanele Dunării organizează constant activităţi pentru a menţine comunitatea vie.
De pe la sfârșitul anilor 90, Rodica Dicu a căutat, împreună cu alți doljeni din comunitate, idei pentru proiecte care să aducă lucruri bune în sat. Locuiește în comuna Malu Mare unde soțul a devenit primar în 2012, după ce s-a lăsat de ONG-uri. Rodica, care lucrează ca funcționar la filiala sindicatului învățământului din Craiova, și tinerii din comuna cu trei sate visează acum la mini-făbricuță de legume, unde să muncească femeile din sat pricepute la dulcețuri, dar și alți săteni ale căror curți sunt pline de solarii.
Eu sunt parvenită prin căsătorie aici, sunt din Craiova, am găsit o comunitate de țară: mănâncă sănătos, nu vezi pe mesele lor mezeluri, mănâncă din gospodărie. Sunt și plecați la lucru, acolo se câștigă bine, vin aici, își fac case, gospodării frumoase.
Mă trezesc în jurul orei 6 fără un sfert, mă duc în ferma mea, am o fermă de 200 de găini, îmi dă o energie așa de dimineață, mă trezesc mai greuț un pic, dar le aud. Sunt foarte bucuroase când mă văd. Dau la păsări, las ceva de mâncare, și apoi merg la serviciu în Craiova. Specialitatea mea e de jurist, dar trebuie să diversifici de la o vârstă, eu nu sunt omul standardelor, al direcțiilor.
Asta le-am învățat pe femei, să-și dea valoare, chiar dacă sunt la țară, pot să se aranjeze, pot să meargă mai des la controale medicale, pot să facă o grămadă de lucruri, sunt multe femei în comunitate.
L-am întrebat simplu: „de ce vrei să fii primar?” și a zis că de acolo poate să facă mai multe pentru comunitate decât ca ONG-ist. Toată lumea m-a întrebat de ce nu intru în politică. Nu vreau să intru niciodată în politică, sunt jocuri prea murdare pentru mine, ce fac eu este prea curat.
În 2003, în Malu Mare, am realizat trei fântâni, printr-un proiect; am creat un grup de inițiativă în comunitate. A fost esențial să implicăm comunitatea, că degeaba facem noi proiecte, le aplicăm pe o perioadă de timp, x luni, ani, și apoi nimic.
Oamenii au fost receptivi, ne așteptam la acea reticență, dar au văzut că, de fapt, fiecare pas din proiect a fost stabilit cu ei. S-au organizat întâlniri, am dezbătut ce puteam să facem cu finanțarea. Și oamenii au zis „la momentul acesta e primordial să avem niște fântâni publice”, pentru că costurile unei fântâni erau mari, depășeau foarte mult veniturile familiilor defavorizate.
Noi suntem o familie în slujba comunității. Fiul meu cel mare este profesor de educație fizică. Nu știu dacă mai există o comunitate din mediul rural care să premieze, să aibă o seară a campionilor, unde sportivii din comunitate sunt premiați. Chiar de curând a venit un domn profesor care se ocupă de secția de lupte libere, greco-romane, și-mi spunea că există o fată și un băiețel, care sunt campioni mondiali la cadeți pe grupa lor de vârstă. Ne luptăm să găsim o oportunitate, să facem și noi o sală de sport.
Am mers în comunitate la început și am vorbit cu oamenii , chiar cei de etnie romă au venit alături la început, m-a mirat pentru că în jurul lor s-a creat o aură nefavorabilă, că na, și ei strică, dar și pădure fără uscătură nu se poate. Sunt în jur de 600 și de romi, este destul de mare comunitatea. Rudarii, cei care prelucrează lemnul, au zis că nu sunt romi, țigani. Bine, până la urmă ești om, chiar dacă ești țigan, eschimos, londonez. Îi mai avem pe cei care practică lăutăria și prelucrarea fierului. Noi încercăm să punem în valoare și ceea ce fac ei. Am creat atelierul de prelucrare lemn pentru că este o tradiție, la noi mai sunt cinci-șase meșteri care lucrează efectiv pe lemn, rudarii în special. Îi prindem în acest proiect pe secția de artizanat. Am fost la un târg, am derulat proiectul, într-o comună alăturată unde a participat și primărița Craiovei și am obținut ca fiecare prestator de servicii, că are bar sau terasă, să ne ofere un spațiu pentru a expune aceste obiecte artizanale. Vom lucra mobilier de lemn, de grădină, vom face diferite lucrări.
Sunt oameni care cultivă spre vânzare legume, fructe, avem chiar încercări de goji, și ne-am gândit să facem ceva ca să le putem vinde. Noi aveam ideea să facem o dulcețărie, gemărie, fiindcă sunt fete și femei extraordinare care prepară niște lucruri extraordinare, un fel de întreprindere socială. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă, mai faci și tu efortul acela de a-ți băga în traistă, și atunci explici, te duci, faci o colectă de fonduri, o campanie de strângere de fonduri. Femeile au venit cu ideea acestei mini-făbricuțe de legume. Nu avem nici măcar un centru de colectare a legumelor. În următorul sat vecin nu există case fără solarii, așa că materie primă avem.
(c) George Popescu
Cum urci pe Transfăgărășan spre Barajul Vidraru, când încep să te-mpresoare coamele de munți, în comuna argeșeană Corbeni, faci dreapta pe un pod și urmezi drumul cotit, pe lângă un turn, până vezi pe stânga o casă cu păuni. Stau țanțoși pe fațada clădirii, cu penele albastre, galbene și verzi, înconjurați de desene cu frunze și liane. În fața clădirii, în drum, o să te aștepte zâmbind o femeie măruntă, cu părul scurt, închis la culoare, căreia n-o să-i dai mai mult de 50 de ani. Are de fapt 63, e fostă profesoară de franceză și a devenit sufletul acestei comunități.
Maria Martinescu nu și-a propus să fie în centrul atenției. De fapt, dacă o întrebi, o să-ți spună că rolul ei e să fie și ea acolo, „pe lângă ei”, adică în preajma celorlalți locuitori care s-au hotărât să încerce să îmbunătățească viața comunei, păstrând în același timp obiceiurile din străbuni. Mărturisește că a fost nevoie de „muncă de lămurire” pentru organizarea oamenilor într-o asociație care să acceseze fonduri, să pornească proiecte și să le ducă la capăt. Lumea era speriată, îi spunea „Nu vreau să semnez, nu vreau să am de-a face cu banii”.
După ce i-a convins, a pornit în 2013 cu un proiect cu trei obiective: dobândirea personalității juridice (așa s-a născut Asociația Corbeni Plai Argeșean), reabilitarea unei fântâni cu tradiție și redescoperirea obiceiurilor legate de apă – de la ghicit în apă, obicei de-al locului pe care doamna Martinescu l-a văzut apoi și în filmul Cold Mountain, la descântece cu apă neîncepută, adică din prima găleată cu apă scoasă din fântână într-o zi. „Pentru asta mă trimitea mama cu noaptea-n cap să iau apa din fântână”, își amintește.
Pentru Maria Martinescu, Corbeni este locul în care a crescut, jucându-se cu copiii pe strada din fața casei, vreo 20 la număr, și minunându-se de ce găsea prin curțile din vecini. Chiar vizavi, în casa pictată cu floarea soarelui, vecinul era tâmplar și o înnebunea cu mirosul de lemn proaspăt. Alături, țața Tanța avea mașină de tricotat și o lăsa să privească, fascinată, cum îi creșteau puloverele din mână. Altă vecină, tanti Iulica, o îmbia cu firea ei veselă și brânza bună pe care o făcea.
Corbeni e și locul căruțelor cu fân, al prunelor, al arăturilor și al crescătorilor de vaci și de oi. „Mi-e atât de drag când le văd trecând pe stradă și behăind!”
E și locul unde și-a crescut cei doi copii, un băiat și o fată, și unde a ajuns să fie colegă de cancelarie cu foștii ei profesori. Predă franceza din 1977, când a terminat facultatea la București. După ce a prins cutremurul însă, n-a mai vrut să audă de capitală. Repartiția obligatorie a adus-o într-un sat din Dâmbovița, apoi a predat, prin detașare, la Pitești, unde soțul ei lucra ca inginer și la alte școli din jurul orașului. S-a simțit protejată și iubită în fiecare loc de muncă, poate și pentru că e sociabilă și nu suportă certurile. „Sunt o fire mai vulcanică și, când am ceva de spus, spun cu voce tare, dar după aceea, după ce mi-am vărsat necazul, totul intră în normal. Nu-mi place să fie cineva supărat pe mine.”
Cel mai bine s-a simțit lucrând cu elevi de clase primare, care i s-au părut mai motivați să învețe. S-a decis să revină în Corbeni în special pentru că viața la oraș era mai grea și nu le ajungeau alimentele pe cartelă. Ultima școală la care a predat a fost cea din Vrănești, unde a și descoperit gustul proiectelor pentru comunitate.
Cel care i-a arătat ce se poate face a fost un coleg, profesorul Ionel Drăghici, care era implicat în activități ale Fundației PACT. Îl vedea vorbind cu elevii de alunecările de teren, tot mergând prin sat și, curioasă, l-a întrebat cu ce se ocupă. „Chiar dacă se supără lumea pe mine – dar nu cred că se supără foarte tare – eu întreb când nu știu ceva sau când vreau să aflu ceva. Dacă-mi spune, bine, dacă nu, iarăși bine.” Treptat, a început să-l ajute.
Când i-a propus, prin 2007, să meargă la un atelier din altă localitate în locul lui, n-a stat prea mult pe gânduri. Era o întâlnire a oamenilor din mai multe comunități care încercau să miște lucruri, iar Maria Martinescu vorbește despre acest moment ca un tânăr despre intrarea la facultate.
„Până atunci toate perfecționările, la tot ce participam, trebuia să înveți teorie, să dai examen, ori aici a fost cu totul altceva. Am învățat altfel. A fost un bombardament de informații.” I-a trimis un mesaj de mulțumire profesorului Drăghici.
Revenind în Corbeni, a avut senzația că toată lumea așteaptă. „Să se facă ceva, să vină cineva care să-i mobilizeze.” Le-a povestit ce-a realizat la Vrănești și s-au pus pe treabă. La început de decembrie au deschis un atelier în care copiii și tinerii să poată învăța un meșteșug specific zonei. Sunt în discuții cu primăria pentru amenajarea primului loc de joacă din comună.
Vor să facă un album foto cu costumele populare și să promoveze produsele tradiționale – cașul afumat, brânza de burduf, urda fermentată, țuica, mierea –, apreciate de turiștii care umplu de sărbători cele peste 20 de pensiuni din localitate, întâi prin magazine de prezentare, apoi sprijinindu-i pe oameni să-și facă întreprinderi sociale.
Maria Martinescu e mulțumită. „Avem o grămadă de idei.”