sat Archives - Oamenii sudului

Ce fac tinerii din sud in weekend

Posted on 12/02/201629/02/2016 by Cristina Botezatu

De dimineață până în ora prânzului, tinerii din Valea Corbului (județul Argeș) nu pot ieși din casă pentru că îi ajută pe părinți la treburile casnice. După-masa, ei se strâng la cineva acasă.

Cântăm, ne jucăm sau stăm pur și simplu, vorbim, povestește Edera.

Cântăm la chitară, vioară, pian, ne jucăm „trage cu ochiul”, „scaunele muzicale”, „dirijorul”, „eu ,niciodată”, „prinde scaun, ai încredere”, „lapte gros”.

De exemplu, scaunele muzicale se joacă așa: în timp ce muzica se aude, tinerii merg în cerc cu mâinile în sus. Când muzica este oprită, fiecare trebuie să ocupe un scaun, însă un tânăr rămâne mereu pe dinafară pentru că este un scaun lipsă. Jucăm așa până doi tineri “se luptă” pe un singur scaun. Cel care îl ocupă primul este câștigător.

În Spanțov (județul Călărași), de cele mai multe ori punem toți bani și ieșim în oraș sau ne strângem la unul dintre noi acasă și gătim împreună. Facem pizza, plăcinte sau clătite.

Mai avem și un parc, care este destul de mare. Obișnuim să mergem acolo când nu este frig, spune Larisa. De curând am învățat și un joc nou, se numește Killer. Ultima dată am jucat nouă persoane și am câștigat eu și Simona, prietena mea.

Mergem în parc, la terase, la fotbal, avem activități sportive, spune Vali din Malu Mare, Dolj.

Ne implicăm și în proiecte comunitare, aranjăm grădina sau participăm la muncile agricole. Când este cald, ne strângem în părculețul din fața primăriei, acolo mai punem și filme pe proiector, un fel de cinema în aer liber.

Nicoleta este din Făcăeni, Ialomița și spune că la ei în comunitate nu prea au unde să se întâlnească și oricum majoritatea tinerilor au plecat, fie în afara țării, fie la facultate sau la Slobozia când intră la liceu.

“Scot băncuța de lemn moștenită de la bunica (are 45 de ani vechime) și fac brățări. Pasiunea pentru brățări o am din clasa a 7-a. Am început cu decorarea clasei, cadouri pentru prieteni. Am avut cereri și acum fac des asta.

Mai merg și la bunica, o ajut în gospodărie. Acum, de exemplu, punem puiul de ceapă. Cumpărăm semințe, curățăm curtea, facem rânduri în pământ, punem semințele și le udăm o dată pe săptămână.

Ne mai stângem în parc când se încălzește, discoteca s-a închis acum 4 ani. Vara mai mergem la pădure, avem Delta aproape.”

În Eșelnița (Mehedinți), Marius merge la fotbal sâmbăta și duminica, între orele 14 și 16. După antrenament, cheamă copiii acasă la el și „tragem melodii”, “am un studio de muzică amenajat”.

Nu știu ce fac fetele în timpul zilei, seara ieșim cu ele. Singurul loc unde ne putem strânge este banca din fața primăriei sau la asociație când facem voluntariat.

Sunt a doua mamă

Posted on 11/02/201602/03/2016 by Cristina Botezatu

M-am născut în Ogradena, o localitate unde m-am simțit, când eram copil, ca într-o grădină. Era o comunitate mai mică, unde parcă toată lumea era aproape de sufletul meu de copil. Am multe amintiri de acolo, ne duceam pe câmp, cu oile și mieii, cu gâștele, chiar și cu porcii când se făceau prunele și cădeau pe jos.

Când satul a fost strămutat la Eșelnița, ne-am mutat cu toții aici, când a început construcția la hidrocentralele Porțile de Fier. Aveam 13 ani, eram în clasa a VII-a. Era o altă lume, cu alți copii, ne bucuram din puțin. Ajutam și noi la construcția noilor case de aici.

Am devenit educatoare fiindcă mi-a plăcut atât de mult învățătoarea mea încât mi-am dorit să fiu ca ea. În ’78 am terminat școala și m-au transferat la o grădinițe din alte localități. Iar în ’81 m-am întors la copiii de aici.

În 2005 am fondat, împreună cu alte colege din școală, Asociația Comunității Eșelnița Cazanele Dunării. Nu m-am implicat prea mult, ci doar atunci când mi se solicita ajutorul. Dar ultimul an a fost diferit pentru că m-am dedicat mult mai mult.

M-am implicat în proiectul centrului after-school pentru că e nevoie de voluntari constanți, fiindcă nu poți să lucrezi cu un copil într-o zi, și în a doua zi să nu mai fi acolo. În plus, după ce soțul meu a murit, la începutul lui 2015, am considerat că trebuie să fac ceva, și mi-am dat seama că aici în centrul after-school pentru copii, al asociației, aș putea să dăruiesc dragoste copiilor.

Am căutat să zâmbesc copiilor, fiindcă cu ei nu poți să fi abătut sau să-ți plângi de milă. Numai alături de copii am putut să depășesc momentul, iar ajutorul ne-a fost reciproc.

Aici modelăm suflete, nu ne jucăm cu obiecte.

Dimineața mă duc la grădiniță și apoi după-amiaza, de la 13:00 la 15:00, o petrec cu copiii de a III-a de la centru. Îi ajut să-și facă temele la română și la matematică, îi pun să citească, să facă compuneri. Îi învăț cum să învețe, pentru că lor asta le lipsește. Nu că nu ar ști, dar nu este cineva lângă ei ca să le ghideze pașii spre a învăța.

Joia am atelierul de împletit din pănuși de porumb pentru tineri. Am învățat să fac asta la școală, când la lucru manual trebuia să lucrăm cu materiale pe care le aveam prin gospodărie; de exemplu, învățam să coasem pe saci de iută. Când eram copil, dirigintele venea neanunțat la noi acasă și era obligatoriu să existe un ștergar pentru picioare în fața casei. El spunea că de ce să prăpădim unul cusut de mame, mai bine facem din pănuși de porumb, că din ălea mereu găsim.

Când lucrezi cu copiii, e bine să dai tot ce poți și să-i apropii de tine. Dacă noi suntem aproape de copii, nici ei nu se vor depărta de noi, adică de comunitate. Consider că noi aici, la centru, facem o educație altfel, fiindcă copiii se apropie atât de mult, sunt relaxați, se exprimă liber, nu au emoții. Ne vorbesc ca și cum noi am fi aproapele lor.

Eu sunt ca a doua mamă pentru ei, îi simt aproape și-i fac și pe ei să simtă asta. Uneori o fetiță îmi mai spune „Doamna, te iubesc!”. Sau când le spun „Poftă bună, copii!”, ei îmi răspund (și nu i-am învățat eu): „Mulțumim, că pe jos nu murdărim, și pe doamna o iubim”.

Mi-a plăcut să mă implic în lucruri frumoase, pentru că, până la urmă, și comunitatea este o familie mai mare în care toți trebuie să avem grijă unul de altul.

Dansul la sat

Posted on 05/02/201605/02/2016 by Cristina Botezatu

Când ai dansat ultima oară o horă la sat? Închide ochii…Auzi muzica, pașii, simți corpul cum se mișcă, îți simți mâinile și alte mâini în stânga și în dreapta.

Dansul este o formă de comunicare, de cunoaștere, de susținere reciprocă. Dansul ne unește la orice vârstă și ne face să ne simțim în largul nostru.

În fiecare sâmbătă dimineață, în Lupșa de Jos, Mehedinți, tinerii din sat se adună la Centrul pentru Tineret Constantin Ghindă pentru a dansa. Vin pe jos sau cu bicicleta, deschid clădirea cu cheia aflată în școala de lângă, dau drumul la muzică și așteaptă să înceapă.

În ansamblul Dorulețul din Lupșa de Jos s-au înscris tineri de 11, 12 ani până la tineri care merg la liceu. Învață dansuri populare din mai multe zone ale țării și cântece oltenești cu un profesor care vine din Turnu Severin în fiecare weekend. Cel mai inedit dans ni s-a părut Bătuta de la Gruia, singurul dans oltenesc care începe cu piciorul stâng.

Ansamblul a fost înfiinţat în vara anului 2013, la iniţiativa preşedintelui Asociaţiei Fiii Lupşei, Mihai Corcodel. Au câștigat numeroase premii pe județ la concursuri de ansambluri de dans neprofesionale.

Mergând la Eșelnița pentru Gala Voluntarilor, am descoperit și Ansamblul folcloric Dunav din Svinița. Am aflat că graiul vorbit la Sviniţa este arhaic, ceea ce înseamnă că grupul, comunitatea este cea mai veche dintre cele ce trăiesc la nord de Dunăre, stabilându-se aici cu mult înainte de celelalte comunităţi sârbeşti.

Tinerii din ansamblu participă la multe festivaluri cu dansuri populare sârbești și românești câștigând multe premii de-a lungul vremii.

Svinița mai este cunoscută și pentru Festivalul Smochinelor, care are loc, de obicei, în ultima duminică a lunii august. În această comună, din care Dunărea se vede într-o panoramă superbă, sunt plantații de smochini, iar localnicii spun că aici smochinul crește aidoma prunului sau corcodușului, în restul Olteniei. Din aromatele smochine, localnicii prepară dulceață și țuică, produse tradiționale cu marcă înregistrată: Dulceața de smochine de Svinița și Țuica de smochine de Svinița.

Localitatea Svinița este situată în vestul extrem al județului Mehedinți, la 46 de kilometri de Orșova, aici populația fiind în majoritate de peste 95 la sută de naționalitate sârbă, vorbitori de limba sârbă, o minoritate etnică la care tradițiile și obiceiurile sunt respectate din generație în generație. (Sursa: http://www.jurnalromanesc.ro)

Când le facem o vizită să îi surprindem la repetiții?

Cuvinte din Eșelnița

Posted on 28/01/201628/01/2016 by Cristina Botezatu

Clara s-a întors în Eșelnița, satul de pe Clisura Dunării, în care a crescut, în 2004, cu cei doi copii, de 4 și 3 ani. Locuise până atunci în București și Craiova, cu drumuri între Facultatea de Litere-Teologie și cea de Jurnalism și Științele Comunicării, pe care o vreme le-a urmat în paralel.

După ce a divorțat, a avut nevoie să se întoarcă într-un loc unde putea să-și crească ușor băiețelul și fetița, alături de părinții ei. Nu i-a venit să creadă când a obținut un post de profesoară de religie chiar în școala generală pe care o absolvise. A fost un noroc că și-a găsit rapid de lucru, își imagina că jobul de profesor de religie e doar o tranziție spre ce-și dorea cu adevărat: să devină jurnalistă.

Asta a fost o chestie de compromis. Teologia am făcut-o ca pasiune personală, nu mă gândeam că voi profesa.

Venirea înapoi acasă n-a fost ușoară. A început să se acomodeze când a prins drag de predat, când a revenit ca voluntar la biserica unde cânta-n cor când era mică, și când prietena din copilărie, Eliza, care-i era colegă la școală, a chemat-o la niște cursuri prin care urmau să-și construiască o organizație non-guvernamentală locală.

Așa a ajuns în 2005 membru fondator al Asociației Comunității Eșelnița Cazanele Dunării, o organizație care încearcă să-i apropie pe cei mici de cei bătrâni prin tradiție și care, anul trecut, a deschis un centru after-school pentru copiii din sat cu cerințe educaționale speciale.

Clara e responsabilă cu comunicarea: administrează pagini de Facebook, scrie comunicate, găsește jurnaliști, dar și cea care le predă copiilor patru ore pe săptămână. În două din cele patru îi învață pe cei mici să prindă aripi cu teatru.

Teatrul e pasiunea din facultate. Și-a dat seama că elevii, mulți cu întârzieri de învățare, alții chiar cu probleme psihice, mai toți cu greutăți acasă, se animă la orele de teatru. Dintr-o dată se simt egali, fără cocoașele întârzierilor sau etichetele puse de alții.

“Facem aceleași exerciții, i-am descoperit și pe unii copii, îi mai văzusem și la ore, dar în colectiv e greu să-ți dai seama cum sunt, pentru că în general ei sunt cei care nu se manifestă, care sunt în pericol de corigență, nu sunt băgați în seamă, nu sunt vedetele clasei, și atunci aici la centru pornim de la egal, teatrul scoate ceva în evidență la fiecare și aici mi-am dat seama că unii, care păreau că n-au nicio valoare, sunt valoroși la teatru, pot face unele lucruri pe care alții nu le pot face”. De exemplu, un copil tăcut la clasă, la centru este dezinvolt și poate imita animale, spune Clara. „Tot timpul este o plăcere să-l vezi cum se manifestă”.

Meseria de profesoară n-ar mai schimba-o. „Am descoperit și meseria de profesor cât de frumoasă poate să fie și câtă bucurie poate să-ți dea în anumite momente”. Îi place să lucreze mereu cu copiii, când e vorba de ceva creativ, ca atunci când i-a ajutat să facă revista școlii sau când au prezentat știri printr-o stație la pauza mare. Acum visează la o trupă de teatru a școlii.

Uneori se culcă și pe la 3 dimineața, păstrează orele de noapte ca să lucreze pentru asociație, să se gândească la lecțiile de a doua zi, să scrie articole pentru revista bisericii unde e redactor șef, să scrie poezii. Poezie scrie de când era în clasele primare, iar anul trecut a scos volumul „Cuvinte fără veștminte”. Timpul liber pentru voluntariat îl consumă cu mai puțină vinovăție acum când copii sunt mari. Fiica e în clasa a IX-a, la Limbi străine, la un liceu din Orșova, iar fiul se pregătește anul acesta să dea admiterea la liceu.

„Ce am făcut la asociație, la biserică; tot ce fac pentru sat, pentru comunitate, mi-a dat ocazia să folosesc tot ce am învățat de-a lungul timpului. Am reușit să dau mai departe, mă bucură că am putut folosi și pasiunea pentru teatru și am putut să creez”.