Cum urci pe Transfăgărășan spre Barajul Vidraru, când încep să te-mpresoare coamele de munți, în comuna argeșeană Corbeni, faci dreapta pe un pod și urmezi drumul cotit, pe lângă un turn, până vezi pe stânga o casă cu păuni. Stau țanțoși pe fațada clădirii, cu penele albastre, galbene și verzi, înconjurați de desene cu frunze și liane. În fața clădirii, în drum, o să te aștepte zâmbind o femeie măruntă, cu părul scurt, închis la culoare, căreia n-o să-i dai mai mult de 50 de ani. Are de fapt 63, e fostă profesoară de franceză și a devenit sufletul acestei comunități.
Maria Martinescu nu și-a propus să fie în centrul atenției. De fapt, dacă o întrebi, o să-ți spună că rolul ei e să fie și ea acolo, „pe lângă ei”, adică în preajma celorlalți locuitori care s-au hotărât să încerce să îmbunătățească viața comunei, păstrând în același timp obiceiurile din străbuni. Mărturisește că a fost nevoie de „muncă de lămurire” pentru organizarea oamenilor într-o asociație care să acceseze fonduri, să pornească proiecte și să le ducă la capăt. Lumea era speriată, îi spunea „Nu vreau să semnez, nu vreau să am de-a face cu banii”.
După ce i-a convins, a pornit în 2013 cu un proiect cu trei obiective: dobândirea personalității juridice (așa s-a născut Asociația Corbeni Plai Argeșean), reabilitarea unei fântâni cu tradiție și redescoperirea obiceiurilor legate de apă – de la ghicit în apă, obicei de-al locului pe care doamna Martinescu l-a văzut apoi și în filmul Cold Mountain, la descântece cu apă neîncepută, adică din prima găleată cu apă scoasă din fântână într-o zi. „Pentru asta mă trimitea mama cu noaptea-n cap să iau apa din fântână”, își amintește.
Pentru Maria Martinescu, Corbeni este locul în care a crescut, jucându-se cu copiii pe strada din fața casei, vreo 20 la număr, și minunându-se de ce găsea prin curțile din vecini. Chiar vizavi, în casa pictată cu floarea soarelui, vecinul era tâmplar și o înnebunea cu mirosul de lemn proaspăt. Alături, țața Tanța avea mașină de tricotat și o lăsa să privească, fascinată, cum îi creșteau puloverele din mână. Altă vecină, tanti Iulica, o îmbia cu firea ei veselă și brânza bună pe care o făcea.
Corbeni e și locul căruțelor cu fân, al prunelor, al arăturilor și al crescătorilor de vaci și de oi. „Mi-e atât de drag când le văd trecând pe stradă și behăind!”
E și locul unde și-a crescut cei doi copii, un băiat și o fată, și unde a ajuns să fie colegă de cancelarie cu foștii ei profesori. Predă franceza din 1977, când a terminat facultatea la București. După ce a prins cutremurul însă, n-a mai vrut să audă de capitală. Repartiția obligatorie a adus-o într-un sat din Dâmbovița, apoi a predat, prin detașare, la Pitești, unde soțul ei lucra ca inginer și la alte școli din jurul orașului. S-a simțit protejată și iubită în fiecare loc de muncă, poate și pentru că e sociabilă și nu suportă certurile. „Sunt o fire mai vulcanică și, când am ceva de spus, spun cu voce tare, dar după aceea, după ce mi-am vărsat necazul, totul intră în normal. Nu-mi place să fie cineva supărat pe mine.”
Cel mai bine s-a simțit lucrând cu elevi de clase primare, care i s-au părut mai motivați să învețe. S-a decis să revină în Corbeni în special pentru că viața la oraș era mai grea și nu le ajungeau alimentele pe cartelă. Ultima școală la care a predat a fost cea din Vrănești, unde a și descoperit gustul proiectelor pentru comunitate.
Cel care i-a arătat ce se poate face a fost un coleg, profesorul Ionel Drăghici, care era implicat în activități ale Fundației PACT. Îl vedea vorbind cu elevii de alunecările de teren, tot mergând prin sat și, curioasă, l-a întrebat cu ce se ocupă. „Chiar dacă se supără lumea pe mine – dar nu cred că se supără foarte tare – eu întreb când nu știu ceva sau când vreau să aflu ceva. Dacă-mi spune, bine, dacă nu, iarăși bine.” Treptat, a început să-l ajute.
Când i-a propus, prin 2007, să meargă la un atelier din altă localitate în locul lui, n-a stat prea mult pe gânduri. Era o întâlnire a oamenilor din mai multe comunități care încercau să miște lucruri, iar Maria Martinescu vorbește despre acest moment ca un tânăr despre intrarea la facultate.
„Până atunci toate perfecționările, la tot ce participam, trebuia să înveți teorie, să dai examen, ori aici a fost cu totul altceva. Am învățat altfel. A fost un bombardament de informații.” I-a trimis un mesaj de mulțumire profesorului Drăghici.
Revenind în Corbeni, a avut senzația că toată lumea așteaptă. „Să se facă ceva, să vină cineva care să-i mobilizeze.” Le-a povestit ce-a realizat la Vrănești și s-au pus pe treabă. La început de decembrie au deschis un atelier în care copiii și tinerii să poată învăța un meșteșug specific zonei. Sunt în discuții cu primăria pentru amenajarea primului loc de joacă din comună.
Vor să facă un album foto cu costumele populare și să promoveze produsele tradiționale – cașul afumat, brânza de burduf, urda fermentată, țuica, mierea –, apreciate de turiștii care umplu de sărbători cele peste 20 de pensiuni din localitate, întâi prin magazine de prezentare, apoi sprijinindu-i pe oameni să-și facă întreprinderi sociale.
Maria Martinescu e mulțumită. „Avem o grămadă de idei.”
