M-am născut în Ogradena, o localitate unde m-am simțit, când eram copil, ca într-o grădină. Era o comunitate mai mică, unde parcă toată lumea era aproape de sufletul meu de copil. Am multe amintiri de acolo, ne duceam pe câmp, cu oile și mieii, cu gâștele, chiar și cu porcii când se făceau prunele și cădeau pe jos.
Când satul a fost strămutat la Eșelnița, ne-am mutat cu toții aici, când a început construcția la hidrocentralele Porțile de Fier. Aveam 13 ani, eram în clasa a VII-a. Era o altă lume, cu alți copii, ne bucuram din puțin. Ajutam și noi la construcția noilor case de aici.
Am devenit educatoare fiindcă mi-a plăcut atât de mult învățătoarea mea încât mi-am dorit să fiu ca ea. În ’78 am terminat școala și m-au transferat la o grădinițe din alte localități. Iar în ’81 m-am întors la copiii de aici.
În 2005 am fondat, împreună cu alte colege din școală, Asociația Comunității Eșelnița Cazanele Dunării. Nu m-am implicat prea mult, ci doar atunci când mi se solicita ajutorul. Dar ultimul an a fost diferit pentru că m-am dedicat mult mai mult.
M-am implicat în proiectul centrului after-school pentru că e nevoie de voluntari constanți, fiindcă nu poți să lucrezi cu un copil într-o zi, și în a doua zi să nu mai fi acolo. În plus, după ce soțul meu a murit, la începutul lui 2015, am considerat că trebuie să fac ceva, și mi-am dat seama că aici în centrul after-school pentru copii, al asociației, aș putea să dăruiesc dragoste copiilor.
Am căutat să zâmbesc copiilor, fiindcă cu ei nu poți să fi abătut sau să-ți plângi de milă. Numai alături de copii am putut să depășesc momentul, iar ajutorul ne-a fost reciproc.
Aici modelăm suflete, nu ne jucăm cu obiecte.
Dimineața mă duc la grădiniță și apoi după-amiaza, de la 13:00 la 15:00, o petrec cu copiii de a III-a de la centru. Îi ajut să-și facă temele la română și la matematică, îi pun să citească, să facă compuneri. Îi învăț cum să învețe, pentru că lor asta le lipsește. Nu că nu ar ști, dar nu este cineva lângă ei ca să le ghideze pașii spre a învăța.
Joia am atelierul de împletit din pănuși de porumb pentru tineri. Am învățat să fac asta la școală, când la lucru manual trebuia să lucrăm cu materiale pe care le aveam prin gospodărie; de exemplu, învățam să coasem pe saci de iută. Când eram copil, dirigintele venea neanunțat la noi acasă și era obligatoriu să existe un ștergar pentru picioare în fața casei. El spunea că de ce să prăpădim unul cusut de mame, mai bine facem din pănuși de porumb, că din ălea mereu găsim.
Când lucrezi cu copiii, e bine să dai tot ce poți și să-i apropii de tine. Dacă noi suntem aproape de copii, nici ei nu se vor depărta de noi, adică de comunitate. Consider că noi aici, la centru, facem o educație altfel, fiindcă copiii se apropie atât de mult, sunt relaxați, se exprimă liber, nu au emoții. Ne vorbesc ca și cum noi am fi aproapele lor.
Eu sunt ca a doua mamă pentru ei, îi simt aproape și-i fac și pe ei să simtă asta. Uneori o fetiță îmi mai spune „Doamna, te iubesc!”. Sau când le spun „Poftă bună, copii!”, ei îmi răspund (și nu i-am învățat eu): „Mulțumim, că pe jos nu murdărim, și pe doamna o iubim”.
Mi-a plăcut să mă implic în lucruri frumoase, pentru că, până la urmă, și comunitatea este o familie mai mare în care toți trebuie să avem grijă unul de altul.
