Author: seaborni

Cristina Costea are 26 de ani și de vreo cinci se învârte civic în comuna Spanțov, județul Călărași, ca să lase o lume mai bună pentru cei doi fii.

Despre Cristina poți să spui fără nici un fel de dubiu că nu stă locului. Aproape niciodată. Din 2010, de când primarul din Spanțov, o comună de 6.000 de locuitori, i-a spus că niște oameni de la un ONG întreabă de tineri romi cu facultate, Cristina, pe atunci în anul II la Sociologie, a început să schimbe lucrurile în comunitate.

Oamenii de la un ONG erau cei de la PACT care, alături de Cristina și două prietene de-ale ei, studente la facultăți în București, Estera și Emilia, au căutat să afle ce și-ar dori sătenii schimbat. Le trebuia un obiectiv nu prea mare, atât cât să poată fi schimbat  de câțiva oameni care înțeleg că împreună pot reuși încetul cu încetul.

Întâi a fost un teren de fotbal, pe care și l-au dorit bărbații din sat, apoi un loc de joacă pentru copii, apoi un centru de educație alternativă pentru copiii din sat de care familiile, în mare parte sărace, nu au timp sau cunoștințe să se ocupe. Un grup nou de inițiativă se ocupă toamna asta de un teren de 1.500 de metri pătrați pe care vor cultiva lavandă.

În primăvară florile vor fi vândute unui antreprenor cu o afacere de lavandă dar cel mai important, spune Cristina, e că și alți oameni din sat vor înțelege că „da, mai bine decât să las iarbă în grădină, cultiv niște lavandă și fac un ban în plus”.

În fiecare zi se trezește între 6 și 7 și, de multe ori, face slalom între avut grijă de cei doi băieți, unul de 5, altul de 8, scris vreo finanțare pentru vreun proiect, un stagiu de practică sau vreo colaborare pe la un ONG din București, iar până de curând alerga inclusiv la cursurile de masterat (Grupuri de risc și Servicii Sociale de suport, Sociologie).

Pentru că nici fratele, nici sora, mai mari, nu au continuat școala spre liceu, tatăl a vrut neapărat ca cea mică, Cristina, să facă mai multă școală. Fetei îi plăcea la școală și profesorii au văzut asta, așa că au îndrumat-o să dea la cel mai bun liceu din Oltenița, „Neagoe Basarab”.

Cristina a intrat la secția Filologie și chiar dacă erau zile în care se simțea cea mai timidă din clasă, făcea față școlii de oraș. Numai că într-a XI-a, Cristina și prietenul ei, pe care-l știa de la 14 ani, au decis să se căsătorească. Părinții Cristinei nu au fost de acord, așa că a fugit de-acasă ca să locuiască cu viitorul soț și părinții lui.

A rămas însărcinată înainte să intre într-a XII-a, clasă pe care a terminat-o la fără frecvență. Așa a ajuns să se mute înapoi acasă, împreună cu soțul și copiii, după ce socrii i-au spus că la ei în casă ori ești nevastă, ori te duci la școală. N-ai cum să le faci pe amândouă.

Înapoi în casa alor ei, a primit ajutor de la mamă dar și speranța că-și va termina liceul. La facultate nu prea se gândea mai ales că nu-și imagina că va găsi bani pentru navetă, pentru taxă. Dar soțul a încurajat-o și i-a propus măcar să se ducă împreună la Sociologie să vadă cum arată admiterea.

Pe drum au întâlnit un domn care văzându-i dezorientați prin București le-a explicat unde e facultatea, dar i-a întrebat și dacă au cu ce să-și plătească taxa de înscriere. Ba mai mult, i-a recomandat să-și ia o adeverință de la Partida Romilor și să se înscrie pe locurile bugetate pentru romi.

„Dumnezeu a lucrat foarte frumos”, își amintește Cristina despre acea zi în care acel om, necunoscut până și acum, a împins-o să dea la facultate. În sat lumea a vorbit, cum de o mamă și-o nevastă stă toată ziua plecată la școală, dar soțului nu i-a păsat. Uneori, ca să scape de bârfe, Cristina îl chema să o recupereze de la gară și se întorceau amândoi pe bicicletă ca și cum ar fi fost plecați împreună.

În vară, alături de alți tineri din comună, a organizat o dezbatere teatru forum alături de părinți, localnici, copii, primarul comunei și oameni din ONG-uri din Capitală. A avut emoții cât carul dar toată lumea i-a ascultat vorbele și a urmărit-o.

Prejudecățile din sat sunt mai puține când lumea știe că nu e vorba doar de a învăța, e vorba despre a învăța ca să te ajuți pe tine și pe cei din jur. Asta încearcă Cristina să arate Spanțovului în fiecare zi.

100 de kilometri sunt până în București din satul Pietrișu din Giurgiu, nu departe de Dunăre, iar când îți faci curaj să pornești la drum treci pe o șosea mărginită de plopi, cu câte o bandă pe sens, pe lângă câmpuri de porumb, floarea soarelui și borne șterse pe care nu mai distingi nume sau distanțe. Casele mărunte, majoritatea fără etaj, se ascund în umbra unor brazi înalți și stufoși.

I-a trebuit ceva curaj lui Andrei Moldoveanu, un tânăr rom de 17 ani, să se depărteze într-atât de casă pentru a merge la liceu. Face două ore cu microbuzul până în Capitală, unde e în clasa a XI-a la Colegiul Tehnic „Iuliu Maniu”.

„Când eram mic, n-aveam vise de liceu. Până într-a IX-a, n-am ajuns decât o dată în București.”

Povestește de parcă nici acum nu i-ar veni să creadă că a reușit, cu sprijinul unor oameni din comună care i-au dat bani ca să poată sta în București. Locuiește la cămin, care îl costă 270 de lei pe lună. Spune că, la cât de mici sunt veniturile în comunitate, fără o bursă nu poți merge la un liceu bun, nici măcar în Giurgiu.

Andrei provine dintr-o familie cu patru copii, el fiind cel mai mic dintre băieți. Tatăl muncește în agricultură în Spania, iar mama lucrează cu ziua prin sat sau strânge urzici și le vinde. A învățat de la părinți că, „dacă n-ai școală, nu faci nimic”.

Îi place în București, dar simte și presiunea încrederii care i-a fost acordată. „Tre’ să înveți, că doar nu stai să cheltui niște bani degeaba.” Când prietenii îl cheamă seara în oraș, dacă are vreun test îi refuză. E la secția de turism și alimentație, iar după ce ia bacul se gândește să dea la Academia de Poliție. Vrea să ajungă polițist la oraș pentru a face dreptate.

Sunt momente, în viața fiecăruia, când lucrurile o pot lua într-o direcție sau alta, când posibilitățile viitorului se împletesc cu barierele prezentului și, chiar dacă simțim că nu putem controla tot ce ni se întâmplă, e important să mergem înainte și să încercăm. E, cumva, locul în care se află acum Andrei. Se ambiționează să le dovedească oamenilor din sat că nu s-a chinuit degeaba să meargă la școală și să nu-și dezamăgească mama, care a insistat să nu renunțe.

„Am trăit chinuit și încă ne chinuim. Când vezi că ia ultimul ban din casă și ți-l dă ție și ea rămâne fără niciun ban, parcă nu-ți vine să-l iei.”

Vorbește deschis de momentele de cumpănă și de gândurile de a pleca în vacanțe în Spania, pe urmele tatălui, deși a fost avertizat că nu-s sigure locurile de muncă și e greu. „Asta e, încercăm peste tot.”

Andrei se întoarce periodic acasă, nu doar pentru a fi alături de familie, ci și pentru a paritcipa la activitățile Asociației Datini-Educație-Cultură Găujani, care-și propune să țină vii tradițiile din zonă și să dezvolte comunitatea.

A făcut ateliere cu copii, a amenajat o grădină comunitară și a jucat într-o piesă de teatru menită să atragă atenția asupra pericolelor căsătoriei timpurii. „Încercăm să facem și noi ceva frumos aici, să nu fie un sat părăsit de lume, să nu-l știe nimeni.” S-a implicat pentru că a înțeles ce ușor se poate schimba viața cuiva. „Când am văzut că am fost ajutat și-mi place să fiu ajutat, eu de ce să n-ajut?”

Pentru Andrei, viitorul se concentrează într-o singură imagine: el, în uniformă de polițist, intrând în curte ca să-l vadă mama. „Sunt singur că mă va lua în brațe și o să plângă.” Atunci i se va fi împlinit visul cu adevărat, când o va vedea fericită că a reușit.

Când avea cinci ani, Corina Ciolan își dorea mult o păpușă. De fapt, prima ei păpușă. Una frumoasă, „cu păr adevărat”, nu din plastic, lung și negru. Locuia aproape de granița cu Bulgaria, în satul Pietrișu din Giurgiu, iar tatăl muncea cu ziua la oameni. De fiecare dată când pleca de acasă, îl ruga să-i aducă o păpușă. „Nu pot să promit”, spunea el.

Într-o zi, când au mers la oraș și au intrat într-un magazin de jucării, Corina n-a mai vrut să plece. „Tată, vreau și eu păpușa aia!”, a spus, arătând spre una într-o rochie cu flori. Au cerut-o vânzătoarei și Corina a rămas uimită cum păpușa închidea ochii și râdea.

După câteva minute, i-au înapoiat-o vânzătoarei. „Doamnă, știți ceva, să puneți păpușa asta sus, s-o păstrați, că o să trecem noi pe-aici s-o luăm. Acum ne grăbim, nu mergem direct acasă.”, a spus tatăl. Corina a sperat că, într-o zi, se vor întoarce după ea. Nu au făcut-o însă niciodată.

Pe la șase ani, într-o dimineață, s-a trezit pe pernă cu o păpușă puțin mai mare de o palmă. Nu era exact cum și-o dorea, dar avea ochii căprui și părul de tăciune, tot ce conta. Nu știe cum a făcut tatăl rost de ea, nu i-a zis niciodată.

Ajunge s-o vezi pe Corina, o tânără de 29 ani cu părul lung și negru pieptănat într-o parte, cum povestește cu voce domoală și, uneori, cu lacrimi în ochi, despre copilăria plină de lipsuri, ca să ți-o imaginezi drept o fetiță timidă, silitoare și ascultătoare, un copil „chiar prea cuminte”, după cum spune directoarea școlii din localitate.

A crescut alături de doi frați mai mari și două surori mai mici, pe care le-a îngrijit ca o mamă în timp ce părinții erau plecați la muncă prin sat. S-a deprins repede cu responsabilitățile. Când a început să meargă la școală, și-a dat seama că vrea să trăiască toată viața între copii. Își dorea să devină învățătoare sau medic pediatru.

Într-o comunitate în care locuiesc preponderent romi și încă se practică măritișul timpuriu, Corina a fost învățată de părinți că școala e mai importantă. Nu este căsătorită și nu are copii. Deși a terminat doar opt clase, i-a susținut pe ceilalți frați să-și continue studiile.

* Piesă de teatru forum cu tema căsătorie timpurie.

Doi dintre ei au terminat facultatea, ceilalți sunt la liceu. „Eram prea sărmani atunci”, povestește despre perioada când a absolvit ea gimnaziul. S-ar reapuca oricând de școală, dar deocamdată trebuie să țină în picioare casa. „Eu spăl, eu gătesc, eu fac curățenie.” Face totul cu plăcere, pentru că adoră ordinea, iar munca în bucătărie o relaxează.

Corina e unul dintre oamenii pe care e foarte ușor să nu-i vezi, pentru că se pune tot timpul pe planul doi.

„Acolo mă simt bine. Să fiu de ajutor, să lucrez, dar în spate.”

Locul în care iubește cel mai mult să muncească, de la vârsta de 17 ani, e la programele cu copii ale bisericii evanghelice din sat, pe care a fondat-o tatăl său. Lucrează cu 50 de copii din comunitate, pe care îi învață jocuri, cântece și poezii, dar și cum să se spele pe dinți și să îngrijească o grădină.

Una dintre cele mai mari bucurii e când le împarte, de sărbătorile de iarnă, cutii cu dulciuri, pastă de dinți și jucării, pe care le primește din străinătate. Vara merge să ajute copii și din alte localități din sudul țării.

O mișcă întâlnirile cu ei, cum a fost cea cu un băiat înalt de 14 ani de la orfelinat, care s-a întâmplat să vină la program. La sfârșit, s-a îndreptat spre ea hotărât. Mică de statură cum e, s-a temut puțin, neștiind ce intenții are. S-a relaxat când a luat-o în brațe și i-a zis că i-ar fi plăcut ca mama lui să fie ca ea. „De asta îmi place să stau în spate. Parcă ești mai aproape de oameni decât în față.”

Visul ei e ca toți copiii din comună să aibă o bună educație, atât acasă, cât și la școală. Schimbările nu vin peste noapte, dar se văd. Copiii au prins încredere în ea și vin să-i ceară sfatul. Deja i-au trecut două generații prin mână.

Deși crede că tinerii ar trebui să se căsătorească după vârsta de 20 de ani, se bucură când vede că unii fac pasul la 18, nu la 14 ani. Din 2013, s-a implicat și în activități ale unor ONG-uri în comună, de la întâlniri cu tinerii, la repetiții de teatru forum sau proiecte de reabilitare a caselor.

În urmă cu cinci ani, când a mers din nou în oraș cu tata, i-a zis că vrea să-și cumpere niște fructe, dar s-a dus să-și caute o păpușă, una așa cum și-a dorit, ca un bebeluș care râde și plânge. La întoarcere, i-a spus tatălui: „Acum n-a trebuit să-ți zic să-mi mai iei.

„Mi-am luat păpușă singură.”. O ține acasă, are propriul pătuț și cărucior. În ultima vreme, i-a dat-o să se joace nepoatei sale, în vârstă de un an. Și-a împlinit dorința, acum e mai important să-i ajute pe ceilalți să și le realizeze pe ale lor.