Author: seaborni

Naomi Badea are 18 ani și face parte din Clubul tinerilor de succes din Ciocănești, o comună din Dâmbovița, acolo unde când avea 13-14 ani a învățat să organizeze o tabără de vară pentru copii, după ce un facilitator comunitar a îndrăgit-o. Naomi, care acum muncește la Londra ca să strângă bani pentru a da la Drept, este nepoata Magdei Diaconu, o veterană a agitării civice din satul Vizurești.

Domnul Șerban (n.r: facilitatorul comunitar) ne-a spus într-o zi „de astăzi faceți parte din Clubul Tinerilor de Succes și ne-am dus și noi la o ședință. Mi-era foarte greu pentru că învățăm după-amiaza, mai lipseam de la școală ca să ajung la ședințe. Eu am făcut Liceul Teologic Penticostal Emanuel la București. Când a apărut școala de vară, în 2009, la început ajutam managerii, mergeam pe la diferite ateliere, vedeam ce le lipsește, ce trebuie să aducem, și după, în 2013, am organizat-o noi.

Ne-am dorit să amenajăm un traseu cicloturistic.  Noi voiam mai ales un spațiu pentru noi, tinerii. De ce? Pentru că aveam conflicte, nu ne înțelegeam cu cei din celelalte sate, se făceau diferențe. Noi de aici, din Vizurești, eram văzuți ca fiind romi, țigani de către ceilalți din alte sate ale comunei.

Și ne-am întrebat ce am putea face să ne placă ceva tuturor. Ce loc, ce spațiu, ce activitate? Ne-am gândit la un parc de distracții cu role, și apoi am stat și ne-am gândit mai mult, singurul transport al nostru este bicicleta. Toată lumea are una în curte. Și ne-am gândit să facem traseul acesta cicloturistic mai ales că noi avem râul aproape, și pădurea, la fel.

Am strâns tineri din toate satele, am început ecologizarea, băieții au început să sape digul, și am făcut traseul de 26 de kilometri. La deschidere au venit foarte mulți cicloturiști.

Traseul avea diferite opriri și le dădeam gogoșile Magdei, a avut aici un popas unde am mâncat gogoși, au băut o limonadă, s-au oprit și la cramă, prin pădure. Dar vrem să dezvoltăm mai mult pentru că noi avem producători locali, sunt oameni care fac mături, de la noi pot cumpăra brânză.

Vreau să mă axez pe ce îmi place cel mai mult, m-am gândit la Asistență socială, Sociologie sau Jurnalism dar acum a apărut ideea cu Dreptul.

Dacă rămân în comunitate vreau să devin consilier și să intru în primărie, ca să pot să schimb lucrurile din interior. Și mă gândeam că dând la drept și devenind jurist o să am mai multe șanse.

O să caut un loc de muncă în Anglia – orice. Am lucrat și aici în București, am fost și baby-sitter, am lucrat și la promoții, în clasa a XII-a am lucrat o perioadă la contabilitate la o pensiune. M-a întrebat managerul de acolo „Știi să folosești Excel-ul?”. Făceam față că învățam noaptea, dimineața eram la școală, după-amiaza lucram part-time, apoi veneam la cămin, dormeam o oră două, și apoi făceam 2-3 cafele și învățam.

Am fost la o ședință de consiliu local în iunie ca să dea drumul dispensarului și să ne pună energie electrică în căsuța de cultură. Căsuța a fost construită în 2013 și de atunci nu avem curent. Avem 2 calculatoare și mai primim încă cinci din donații, dar nu avem ce face cu ele. Iarna nu prea stăm aici. Și a treia problemă a fost popasul turistic pe care vrem să-l construim, să ne dea teren lângă școală. Ne-au spus că e pășune și că avem voie să amenajăm. Consilierii au țipat la noi, verișorul meu încerca să-i explice unui consilier ce înseamnă advocacy, tatăl lui încerca să-i explice activitățile cu copiii pe care le facem în căsuță, eu mă certam cu o secretară și tot așa. Nu ne lăsau să vorbim.

Am fost la un curs de advocacy cu mătușa Magda și mi-a venit acolo o idee. Am strâns toți copiii din comunitate, i-am pictat pe mână, și i-am pus să-și amprenteze palmele pe o pânză albă de trei metri. Apoi am scris un mesaj: „Aici ar trebui să fie un popas turistic” –  și am scris ce înseamnă popas turistic, adică loc de joacă pentru copii, tarabe, foișor, un grătar – „dacă primăria ne dă terenul”. Și-ntr-o noapte l-am pus aici în fața căsuței de cultură pe gard. Directoarea școlii a spus dimineața că ce înseamnă asta? Că nu o să mai avem nicio șansă să obținem terenul dacă o să protestăm așa. L-am luat de acolo și acum vrem să-l prindem în niște lemne ca să-l punem jos pe terenul de lângă școală.

Eram foarte timidă și cu ajutorul Clubului, am reușit să-mi modelez caracterul. De exemplu dacă nu aș fi lucrat la organizarea școlii de vară, sau la traseul de cicloturism, nu puteam să mă duc să fac față la pensiunea unde am făcut contabilitate.

Pentru că acolo, deși am lucrat la contabilitate, trebuia să sun, să vorbesc, să primesc turiști care veneau să se cazeze. La noi în comunitate a fost un copilaș de 3 ani, bolnav de quilotórax – o boală la plămâni prin care tot ce mănânci se strânge la plămâni. Singurul mod de supraviețuire era să consume mult lapte, o cutie costă 200 de lei, și ajungea trei zile. M-a sunat tatăl copilului într-o zi, eram la ore, la liceu, și mi-a spus „Naomi, ajută-mă cumva că mai am o porție de lapte pentru copil”. Și am început să sun la toată lumea, până seara i-am strâns 1.500 lei și am venit și i-am adus. Tatăl băiețelului și-a găsit o slujbă la Kaufland și acolo a auzit de niște sponsorizări.

Am trimis mail la firmă și i-am întrebat dacă n-ar putea să-i dea și lui o sponsorizare. Mi-au spus că nu au cum să facă asta pentru un angajat,  dar îi pot da un salariu social care să includă și suma necesară pentru laptele lunar. Dacă nu lucram în comunitate, nu aș fi avut tupeul să fac asta.

Pentru mine, dezvoltarea comunitară nu poate exista fără voință, curaj și încredere. Motto-ul meu este: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Dacă tu nu te schimbi, nu poți schimba nimic, oameni și comunitate.

 

Iulica Aivănoae n-a stat prea mult pe gânduri înainte de a porni un club de fotbal în miniatură în localitatea Valea Corbului din județul Argeș, un sat cu drumuri înguste și case șubrede, protejate de dealuri verzi, cu păduri în care par să se petreacă lucruri magice. Un fel de magie e și când o vezi pe Iulica scriind cu markerul nume și numere pe tricourile și maiourile unor puști între 8 și 12 ani sau direct pe pielea lor.

Așa pornesc echipele de fotbal, așa devine joaca joc, așa ajung să existe acum, în Valea Corbului, patru echipe. Două încă n-au nume, celelalte, Tunet și „Fulger”, sunt gata de acțiune.

În sat locuiesc preponderent romi și sunt peste 300 de copii. Cu mulți dintre ei Iulica lucrează din adolescență, în cadrul bisericii penticostale. Îi învață jocuri, să citească și-i verifică la teme.

Încearcă să lupte cu principalele probleme, abandonul școlar și căsătoriile timpurii, dar și cu dezinteresul copiilor unii față de alții. Spune că au devenit mai răi de când părinții unora au plecat să lucreze în străinătate.

Unii au bani, unii nu au, unii au vile, unii au bordeie și asta îi diferențiază. Nu sunt prieteni, nu socializează.

Pentru că a durut-o prăpastia dintre ei, a zis că nu poate sta deoparte. I-a întrebat ce le place să facă mai mult, iar băieții au strigat, în cor, „Fotbal!”. „Atunci, asta-i de făcut”, și-a spus Iulica, deși tot ce știa despre sport e că soțul ei îl urmărea la televizor.

Când a anunțat că face echipă de fotbal, s-au strâns peste 30 de copii, pe care i-a împărțit nu după cum au vrut ei, ci cum s-a gândit ea că ar fi bine să se împrietenească, un amestec de copii bogați și săraci. Le-a zis de la început: „Dacă nu sunteți echipă, nu jucăm fotbal!”. Iar, pentru fotbal, copiii au acceptat și ideea de echipă, la fel cum o acceptă și pe Iulica drept antrenor, deși văd că încă nu știe regulile și o păcălesc, îi zic „aut” în loc de „fault” sau „fault” în loc de „corner”.

Iulica nu se supără, învață regulile de la băieții mai mari ca să devină un antrenor bun. Cel mai mult o interesează să-i vadă jucând împreună, cu pase, nu ca acum, șutând direct la poartă cum prind mingea. Se gândește că poate ajunge vreunul dintre ei fotbalist cunoscut și mai spală din renumele satului. „Suntem cel mai mare sat de rudari din județ și oamenii nu ne privesc chiar bine. Toți ne văd ca cerșetori sau furători.”

Iulica a crescut într-o familie de șase frați, cu părinți care i-au îndreptat pe toți spre școală, chiar dacă asta însemna că se trezeau la șase dimineața și băteau șase kilometri pe jos până la gimnaziul din comună. De la 11 ani a început să-i ajute pe cei din jur. Când vedea copii de vârsta ei pe care părinții nu-și permiteau să-i trimită la școală, le arăta ea cum să citească și să scrie.

Ca să nu-i mai vadă nearanjați, a învățat și să-i tundă. Pentru că mama n-o lăsa să aducă în casă copii murdari, de teama păduchilor, încerca să-i facă să arate ca ea. Una dintre colegele ei de gimnaziu, Natalia Niță, și-o amintește drept o fată cuminte, care imediat sărea să ajute când vedea pe cineva amărât.

Nea Ilie, cel mai bătrân om din sat și cel care a adus curentul electric în localitate în 1978, a remarcat-o și el de mică. „Isteață, cuminte, dădea tot timpul bună ziua” și se ambiționa să facă lucruri bune.

Din lipsa banilor și pentru a-i oferi o șansă fratelui mai mic, Iulica a renunțat să meargă la liceu după gimnaziu. „Am socotit noi că el e băiat și trebuie să aibă școală.” S-a orientat atunci spre meserii practice. A luat plăcerea de a tunde din copilărie și-a transformat-o în pasiune, devenind coafeză. De la aranjat părul surorilor când plecau la școală a ajuns să facă împletituri și cocuri la nunțile din sat. Când a văzut că lumea e interesată, a făcut și un curs în domeniu la Pitești. Mai câștigă și din croitorie, pe care a învățat-o de la mama. Iulica le-a școlit apoi și pe alte două-trei fete din sat.

S-a căsătorit după 20 de ani cu Dan, un bărbat cu un an mai în vârstă ca ea care lucrează ca tâmplar și constructor și pe care-l știe de mică. El spune că Iulica l-a cucerit în special prin seriozitate și cum se dăruiește copiilor. Acum au și ei doi, o fetiță de patru ani și un băiat de nouă ani.

Ei sunt cei care au impulsionat-o pe Iulica să se reapuce de școală. Era gravidă cu fetița când a decis să reia cursurile la liceu, la Mioveni. A vrut să fie un exemplu pentru copii, să nu aibă motive s-o întrebe de ce le cere lor să facă școală, dacă ea n-a absolvit. „Să nu fiu o rușine pentru ei.”

Acum, la 31 de ani, Iulica a terminat liceul. Mai trebuie să treacă un hop, examenul de bacalaureat, la care nu s-a înscris în vară de teamă să nu pice. „Am zis să mă mai pregătesc.” Învață și pentru permisul auto, unde a trecut sala, dar a picat de trei ori la traseu. „Îl iau până într-un final.”

Între timp, continuă să-i învețe pe cei din sat să citească, uneori și pe oameni în toată firea, care nu pot altfel să dea examenul auto. Cu alți voluntari din sat, a făcut un loc de joacă, unde a constatat că unii copii nu mai văzuseră un tobogan. „S-au pus ori pe burtă, ori cu spatele pe el. A trebuit să-i învățăm cum să-l folosească.”

Pentru viitor, visează să existe o fabrică în sat, la care să poată munci măcar câte un membru din familie. Pentru ea, nu-și mai dorește mare lucru în afară de a lucra în continuare alături de copii. Acum că tot a devenit antrenor de fotbal, mai în glumă, mai în serios, spune că vrea să se apuce și ea de sport, de exemplu să facă fitness. „Am să fiu cea mai tare babă.”

Maria Hulea, o femeie minionă și neobosită de 70 de ani din Frâncești, un sat din apropierea lui Târgu Jiu, ne povestește cum a ajuns să caute nevoi și proiecte pentru oamenii de lângă ea.

„Fiii satului Frâncești” s-a întâmplat în 2002. Am văzut un afiș într-un ziar, că se fac recrutări pentru oameni care vor să aplice la niște proiecte care puteau să ajute satele. Tocmai ce murise soțul meu și am vrut să-i fac slujba în biserica de lemn, chiar lângă șosea, la noi în sat.

O biserică frumoasă, monument istoric cu acte. Doar că atunci am aflat că era închisă, înăuntru era o mizerie de nedescris, era inundată. Tot atunci ne-a venit ideea să înființăm această asociație. Am luat legătura cu oameni din sat, în special intelectuali, oameni care lucrau la Compania Lignitului, ingineri, profesori, ca mine.

Lucram ca profesoară de biologie la școala din Peștișani (comuna din care face parte și satul Frâncești), soțul meu fiind din comună. Casa în care stau acum este a socrilor.

Sunt din Arcani, dar m-am căsătorit aici. Am făcut Institutul Pedagogic în Baia Mare. Terminasem liceul în ’64, părinții mei m-au luat de la liceu pentru că altfel sistemul ne amenința că ne va lua pământul să-l ducă la CAP. Tata a avut 20 hectare de teren agricol și pădure și era considerat fiu de boier, dar nu era.

Am fost urmărită așa că m-am dus în Maramureș și am lucrat ca profesor suplinitor în zonă. Erau școli pe creste de munți unde nu se ducea nici un profesor. Acolo am lucrat un an și, mai apoi, am dat la Institutul Pedagogic. Am intrat prima, dar am ales fără frecvența ca să apuc să și muncesc. Soțul meu a fost absolvent de biologie. Ne-am căsătorit, am născut trei copii, unul după altul, n-a fost ușor, în fiecare an câte o naștere, plus examene. Așa am ajuns în Arcani.

Noi am vrut să facem reabilitarea bisericii, a durat doi ani, pentru că a fost nevoie să reparăm fundația, s-au ocupat foarte mult oamenii din minerit. Inițial am crezut că se poate repara acoperișul, dar era plin de carii și a trebuit să fie refăcut.

Apoi am instruit oameni în meseria de zidar. Oamenii nu aveau încredere și nici nu le venea să creadă că pot să obțină un certificat prin Ministerul Educației și Ministerul Muncii pe care să-l folosească și în UE. Majoritatea celor care au urmat cursurile lucrează sub formă de PFA sau sunt angajați.

A mai venit solicitarea din comunitate să facem cursuri de lucrători comerciali. Erau femei care lucrau ca vânzătoare, doar că nu erau plătite ca fiind calificate, și am reușit să facem și asta, prin 2008 – 2009.

În 2008 am curățat albia râului Jaleș, 10 km unde lumea arunca PET-uri și nici nu știau că încalcă legislația mediului.

Am avut întâlniri în fiecare sat, am stabilit un program de lucru, i-am instruit ce să facă, am cumpărat cizme de șold, unelte, saci, După ecologizare, oamenii au înțeles că noi putem deveni o forță dacă știm ce probleme avem și dacă ne implicăm să devenim responsabili. Pentru asta am înțeles să merg mai departe.

Am o fată în grup cu dizabilitate (tetrapareză spastică) care are 2 facultăți (Drept și Economic) și acum două săptămâni a fost respinsă la examenul de contabil de la Oficiul de cadastru din Târgu Jiu.

Deși are facultate, i-au cerut să mai aducă încă trei adeverințe care să ateste că poate fi contabil. Are 28 de ani, scrie puțin mai greoi cu mâna, dar bate la calculator mai repede decât mine. Vrem să monitorizăm toate întreprinderile publice cu bani de la buget să vedem daca se aplica legea ca la 100 de salariați să angajeze patru cu dizabilități.

Fiindcă m-am îmbolnăvit aș vrea să renunț, dar sunt ținută în priză de comunitate pentru oamenii că ne întreabă ce mai facem.

Am mai inițiat câteva activități care au luat amploare de sărbători: festivalul portului românesc de la Frâncești, și toată lumea participă. Am vrut să renunț acum doi ani, m-am îmbolnăvit de inimă. Și fiul mi-a zis nu se poate, trebuie să luptăm. Niciodată nu s-au opus copiii, din contră, m-au sprijinit. La fiica mea acasă se fac ședințele noastre de asociație.

Femeile din sat doresc să facem o excursie. Să mergem la Vâlcea, la Ocnele Mari la salină, la mânăstirea Arnota. Sunt femei simple, cu copii, cu mașini, dar ele vor să mergem singure. Tinerii nu merg cu noi că zic că ne ducem pe la mânăstiri. Asta așa e, ne ducem și acolo. O dată la Băile Govora am mâncat mici, am băut bere, altă dată la Motru, la Băile Herculane. Muncim dar ne și plimbăm.