Author: Cristina Botezatu

O vioară sună în surdină din boxe, iar lumina prânzului din prima sâmbătă de aprilie pătrunde generos în camera de zi a Rodicăi Mixich. 14 fete cu vârste între 11 și 18 ani sporovăiesc și se fâțâie în papuci de casă, iar Rodica le îndeamnă să facă un pic de liniște. Are un joc pentru ele. „Agățăm de spatele fiecăreia câte o hârtie, și vă plimbați de la una la alta. Când eu spun „ceapă”, voi scrieți defectul persoanei respective. Dar chibzuiți. Serios și gândit. Când zic „portocală”, vă gândiți la cea mai frumoasă calitate a persoanei respective.” Iureșul reîncepe în secunda doi și fetele își prind colile de haine cu clești de rufe. Apoi, cu carioci în mână, fac trenulețul una în spatele celeilalte. Apărate de anonimitate, caracterizările încep să curgă: frumoasă, deșteaptă, de treabă, ochi frumoși, sinceră, singură, răutăcioasă, dezordonată, leneșă, neîncrezătoare.

Larma asta e ceva obișnuit în sufrageria Rodicăi, de cinci ani încoace, de când și-a deschis ușile pentru câteva adolescente din comuna Vârvoru de Jos și a creat „Casa pentru Cultură”.

Rodica s-a născut în 1951, în Hunedoara, și a făcut facultatea de medicină la Cluj, unde l-a cunoscut și pe soțul ei. În 1992, și-au cumpărat o casă din paiantă, cu două dormitoare, în satul Vârvor, cu gândul de a o transforma în locuință de weekend. Stăteau de 12 ani în Craiova, unde-și crescuseră și fiul, dar încă le era dor de dealurile Ardealului. Au găsit Vârvor, care se ridică parcă pe neașteptate, la 26 de km de Craiova, pe liziera pădurii Bucovăț. „A fost așa, o căsuță a bucuriei, însă la un moment dat a început să fie spațiul prea mic”, spune Rodica. Dorind un spațiu mai primitor, au construit o casă ceva mai mare alături.

În tot acest timp, Rodica a început să-și cunoască vecinii și să înțeleagă specificul locului. Trăia din plin dezamăgirea unei democrații pe care și-o dorise cu ardoare și care se dovedise o iluzie, și începuse să se întrebe tot mai des „Ce pot eu să fac?”. „Adevărul gol goluț ăsta a fost,” spune. „Am ajuns de la revoltă la voluntariat. (…) Așa ne spune Nelson Mandela, educația este arma pe care o folosiți și care va schimba cu certitudine lumea. Și am pornit de la ideea asta. Nu pot să fac lucruri mari, n-am putere financiară, n-am niște pârghii cu care să schimb efectiv [lucrurile], dar știi ce fac? O să iau un grup de copii de la țară, o să încep să-i educ și ei vor fi altfel.”

Fără să aibă vreun plan sau să se gândească serios la resursele de care dispune, i-a cerut primăriței de atunci să-i trimită patru fete. A început prin a le transmite niște valori esențiale: să nu se certe, să nu-și vorbească urât, să împartă totul, apoi activitățile s-au diversificat constant. Discută despre muzică și pictură, dar și despre băieți, acum că multe sunt adolescente. Le aduce cărți și se ține de ele să citească. Au organizat chiar și un concurs de „cine recită mai multe strofe din Luceafărul”, iar Cristina, care a reținut 36 de strofe, a câștigat o pereche de role. Sărbătoresc Crăciunul împreună, iar vara merg în excursii, fie și numai pentru o zi.

De-a lungul timpului, Rodica a găsit oameni din diverse domenii, dispuși să lucreze voluntar cu fetele: actori, instructori de dans, artizani. Și-a chemat cunoștințe în ajutor, dar a avut senzația că multe s-au implicat din curtoazie, nepărând să înțeleagă de ce a ales să facă asta. Până și soțul a privit destul de rezervat inițiativa, spune Rodica, dar a susținut-o și, de exemplu, le duce pe fete cu mașina până în satele din care sunt.

Până să reușească să le explice că acolo copiii învață cum să se poarte, sătenii au crezut că la casa Rodicăi se face cultură agricolă. Părinții fetelor au rămas la distanță, spune ea, venind poate o dată sau de două ori la serbări, și în rest nepărând să arate nici interes, dar nici îngrijorare, față de ce fac copiii lor.

Grupul a crescut natural – fetele s-au întrebat unele pe altele ce se întâmplă la Casa pentru Cultură, și tot unele pe altele s-au adus acolo. „Suntem ca vedetele,” spune una dintre ele despre cum sunt văzute la școală. Rodica râde de statutul lor în comună, spunând că a creat un soi de pension de fete. Sunt 15 în total și vin la Casă din două în două weekenduri, pentru că atât poate susține familia Mixich. Nu e niciun băiat printre ele, pentru că Rodica nu crede că s-ar fi putut descurca cu puștii uneori violenți.

Loredana, una din primele fete venite la Casă, e într-a XII-a acum, dar încă participă la întâlnirile din Vârvor. La fel face Iuliana, care e într-a X-a. Se întorc, crede Rodica, pentru că găsesc ceva în casa albă, familiară și familială, de care nu au parte în Craiova, unde fac liceul.

Satul are un cămin cultural, dar e mai mereu pustiu*, spune Rodica. Angajații școlii din comună nu s-au oferit s-o ajute cu activitățile de la Casa pentru Cultură, așa că în toți acești ani s-a bazat mai degrabă pe cunoștințe din oraș. Sprijin a găsit și la clubul Rotary Craiova, care a contribuit cu sfaturi și cu mici donații, cum ar fi cărți pentru copii și adolescenți. Un om de afaceri cunoscut acolo o aduce la întâlnirile de la Casa pentru Cultură și pe Ana, o micuță de clasa a IV-a care locuiește cu mama și cu fratele ei într-un bordei, la marginea gropii de gunoi a Craiovei, și pe care o ajută să-și continue educația.

Fetele din Vârvoru nu se confruntă cu probleme ca ale Anei. E și greu uneori, spune Rodica, să le explici oamenilor care vin și le văd că sunt bine îmbrăcate, educate, cu telefoane mobile, că sunt, de fapt, din familii defavorizate. Că majoritatea părinților n-au vreo specializare și muncesc cu ziua pe unde apucă, sau pleacă la lucru în Italia, Spania sau Anglia.

***

După patru ani jumate în care a susținut din resurse proprii creșterea Casei pentru Cultură, în 2015 Rodica și-a dorit să aplice pentru o finanțare, ca să vadă cum e. Proiectul pe cinci luni, scris pentru Fundaţiile PACT și Vodafone România, a avut o componentă artistică – cele 15 fete au primit camere foto, și au învățat să facă fotografii – și una comunitară – au încercat să le demonstreze consătenilor că încă mai există valori și meșteșuguri care merită transmise și să le evidențieze prin fotografiile lor. Au pozat singurul potcovar din comună, o biserică de secol XVI, bunicii, natura, prietenii.

În august, au organizat și o serbare câmpenească. S-au îmbrăcat în iile pe care Rodica le-a învățat să le îndrăgească, au traversat satul în două căruțe și, ca să mai reducă din încruntări și nedumerire, au spus „sărut mâna” tuturor celor pe lângă care treceau. S-au oprit apoi pe un fost teren de fotbal din apropiere, unde au întins pe frânghii fotografiile făcute în cadrul proiectului. Vizitatori, însă, au fost puțini. Nu veniseră nici măcar toți părinții, mai nimeni nu fusese suficient de curios încât să urmeze căruțele.

„E greu să faci o comunitate în comuniune,” spune Rodica. Chiar dacă deschiderea nu a fost la fel de mare din partea sătenilor – unii convinși că generația în vârstă n-are de ce să mai transmită cunoștințe generației tinere, alții aparent prea ocupați ca să intre-n dialog – proiectul le-a schimbat pe fete, crede ea, transformându-le în cetățene active, interesate de comunitatea lor și de ce le poate oferi.

***

Pe la 3, câteva fete stau grupate în jurul unei hărți și arată orașe italiene pe ea. „Tot pe acolo lângă Napoli e Pompei. Ia căutați Pompei,” le spune Rodica. „Da, doamna, am fost chiar acolo,” spune Alexandra. „Și ce ai văzut acolo?” „Am văzut și vulcanul Etna…” Rodica o îndeamnă pe Cristiana, care a locuit și ea în Italia trei ani, să se apuce să învețe temeinic limba. „Are cineva telefonul cu salsa?,” întreabă apoi, și le îndeamnă pe cele care știu deja pașii să le ajute pe cele care vor să învețe. Hărmălaia reîncepe, apoi se cadențează. „Un, doi, trei – cinci, șase, șapte. Un, doi, trei – cinci, șase, șapte.”, se numără paşii de dans, într-un colț al camerei. În timpul ăsta, la geam, Lori împletește părul doritoarelor. Se mișcă repede, cu unduiri sigure, lasă numai zâmbete mulțumite în urmă și, desigur, niște poze făcute cu telefonul.

 

*În ultima miercuri din aprilie, fetele au organizat un eveniment la Căminul Cultural, primul dintr-o serie de întâlniri în cadrul cărora vor încerca să-i învețe pe copiii din sat ce au învățat la rândul lor în casa Rodicăi.

Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România.

La Şcoala Generală Priponeşti din judeţul Galaţi, în pauza dinaintea ultimei ore, pe la 13.00, o elevă mică de statură, cu bluză de trening şi păr brunet, se spală repede pe mâini cu săpun lichid verde, la chiuveta din baie. Cum mişcă mâinile sub robinet, sar câţiva stropi într-o parte şi-n alta, iar ea se zgribuleşte şi-şi scutură braţele. După ce termină, iese de la grupul sanitar cu palmele lipite de obraji şi zice: „Aoleu, m-am spălat cu apă rece”. Pe holul îngust, merg două fete şi una dintre ele se opreşte şi spune brusc: „Mă duc la toaletă!”. Mersul la toaleta care a fost amenajată în şcoală acum opt ani, dar care are instalaţie şi apă abia din august 2015, e încă motiv de bucurie printre elevi.

În vara anului trecut, s-a format Grupul de Iniţiativă Priponeşti, la îndemnul directorului şcolii, Daniel Botezatu, care a propus Fundaţiilor PACT şi Vodafone România proiectul „Apă pentru viitor”. Aşa au obţinut 31.500 de lei pentru săparea unui puţ de apă potabilă, resursă care ar lipsi din întreaga comună Priponeşti, dacă nu ar fi fântâni şi cişmele. Regiunea cuprinde trei sate, iar în Priponeşti se află primăria, dispensarul central, sediul de poliţie şi şcoala centrală.

Botezatu, un bărbat de 41 de ani, cu părul prins în coadă, e director de numai doi ani. A auzit de la fosta conducere şi de la alţi profesori că, atunci când s-a făcut baia, constructorul a vrut să sape şi un puţ pentru apă, însă primarul a refuzat, cu argumentul că avea să amenajeze instalaţie de apă curentă şi sistem de canalizare în toată comuna. Pentru puţul din curtea şcolii, Botezatu a contactat o firmă din Galaţi și le-a explicat muncitorilor că banii acoperă lucrul pentru o adâncime de 55 m. Мuncitorii i-au promis că, dacă e nevoie, sapă gratis mai adânc. După vreo 30 m, au ajuns la pânza freatică şi au continuat.

Acum nouă luni, elevii foloseau latrina din curte, aflată la vreo 100 m distanţă de clădirea principală. În pauza mare, după ce mâncau laptele şi cornul, nu aveau unde să se spele pe mâini, căci sursa de apă cea mai apropiată era o cişmea, la vreo 150-200 m. Dacă se spălau în curte, în zilele friguroase, le îngheţau mâinile. De obicei, se adunau în şcoală în jurul ligheanelor şi îşi turnau unii altora apă. Pentru băut sau spălat fructe, aduceau apă de acasă, în sticle de maximum un litru, care abia încăpeau în ghiozdanele burduşite.

Băiatul de clasa a V-a al Nicoliţei Doru, educatoare în altă localitate, pleca uneori în viteză dimineaţa de acasă şi uita să îşi ia şerveţelele umede sau sticla de 0.5l, pe care abia o îndesa în ghiozdanul care cântărea peste trei kilograme. Mama îşi făcea griji să nu cumva să se îmbolnăvească dacă mănâncă cu mâinile murdare. La şedinţa cu părinţii, când directorul le-a vorbit despre proiect, Doru nu prea a crezut că o să-l ducă la bun sfârșit, pentru că se mai discutase în comunitate despre asta.

Cât timp au fost bani de la primărie, conducerea şcolii a semnat contract cu o firmă care aducea apă la dozator. Pentru vechea toaletă din curte cheltuiau destul de mult pentru că, de trei sau patru ori pe an, se furau uşile şi erau nevoiţi să le înlocuiască de fiecare dată. Într-o perioadă, găseau geamurile sparte după fiecare weekend, dar nu le ajungeau banii şi de paznic. „Primăria îţi dă un buget, dar tragi de el până la sfârşitul anului. Dacă schimbi geamurile de trei ori, deja trebuie să renunţi la altele. La detergent, de exemplu. Dar sunt anumite utilităţi la care nu poţi să renunţi – curentul ţi-l taie”, explică Botezatu.

După ce suna clopoţelul de ieşire, iar copiii îşi scoteau din giozdane pacheţelele, în clase, se răspândea mirosul de alcool etilic. Pentru a-i proteja de microbi, unii părinţi le cumpărau şerveţele umede sau gel antibacterian. Dar nu toate familiile îşi permiteau. Comunitatea este destul de săracă; câţiva au părinţi mai înstăriţi. „Înstăriţi înseamnă că lucrează amândoi părinţii, au o leafă fiecare de 1500 de lei. Poate mai au şi un teren mic cu o livadă sau o vie”, spune Botezatu. Sunt şi oameni săraci, dar cei mai mulţi trăiesc din agricultura lor: au un hectar sau o jumătate; mai cresc animale. Alţii trăiesc din ajutor social.

Zi de zi, locuitorii comunei cară apă de la fântâni şi cişmele, iar apă curentă au doar cei care şi-au făcut puţuri. Doar câţiva elevi au baie acasă, iar, de obicei, closetul se află în curte. De aceea, unii copii nu s-au obișnuit încă să tragă apa. Proiectul Grupului de Iniţiativă, „Apă pentru viitor”, a cuprins și ore de educație sanitară ţinute de profesori și de medicul comunei, care le-a povestit despre importanța apei pentru sănătate. La rândul lor, profesorii de biologie și geografie le-au vorbit elevilor despre rolul apei în organism și în natură. Dintre cei 130 de copii ai școlii, de la clasa pregătitoare până la a VIII-a, au participat la activităţi mai mult cei de-a VI-a, care aveau în orar opționalul Educație pentru sănătate.

Magdalena Agache, secretara şcolii, are doi copii, tot într-a V-a. Înainte să funcționeze toaleta, pentru că auzea și la școală și acasă de proiect, copiii întrebau când o să aibă apă. Familia locuiește la 10 minute de școală, dar elevilor nu le era deloc ușor să ia apă cu ei. Ba lua fiecare câte o sticlă la jumate, ba lua băiatul una de un litru. Agache îşi aduce aminte că, în primele zile când au avut voie să meargă la toaletă în şcoală, elevii stăteau la coadă la intrare. „Se mai duc şi când nu au treabă, se mai joacă”. Până acum, a avut loc un singur incident: au pus dopul la chiuvetă, iar vasul s-a umplut cu apa care a dat pe afară.

Elevii se bucură că iarna asta nu au mai fost nevoiţi să meargă la toaleta din curte. Elena, o elevă de-a VIII-a cu părul lung şi negru, își amintește că băieții le băteau pe fete cu bulgări când ieșeau afară. Și nici cu igiena nu îi era ușor uşor: „Ne spălam cu şerveţele umede sau aduceam apă în sticluţe”. Cosmin, colegul ei, povesteşte că, după ce s-au făcut instalaţiile pentru apă, a venit medicul de familie la ore și le-a vorbit răbdător despre bolile care îi pândesc dacă nu respectă regulile de igienă. Nu ştia cât poate fi de periculos să nu te speli pe mâini și nu-și lua mereu apă la el – mai împrumuta de la colegi –, căci mergea de acasă la școală în jur de doi kilometri zilnic. Alţii sunt bucuroşi că au apă la baie, pentru că le uşurează treaba când sunt de serviciu. „Ne vine mult mai uşor cu spălarea bureţilor, nu ne mai ducem afară să îi udăm. Ne cam îngheţau mâinile”, explică Vasile, un puşti de a VIII-a, pe care îl cam stresau zilele când trebuia să care mai multă apă la școală ca să şteargă tabla după fiecare oră; la mate, chiar de mai multe ori în timpul lecțiilor.

În curtea îngrădită cu un gard mic de sârmă găurit, la ora de sport, elevii rotesc braţele în timp ce înaintează spre profesor. Vechea toaletă fără uşi e încă în peisaj. Şcoala are şi alte nevoi, cum ar fi încălzireа și terenul de joacă, însă apa a fost şi rămâne cea mai importantă. „Acum îi văd că una-două găsesc motive să se ducă la baie, să se spele pe mâini. Mă bucură”, spune Botezatu. Următorul pas al Grupului de Iniţiativă din Priponeşti va fi să caute o finanţare ca să instaleze un boiler pentru apă caldă în şcoală.

Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România.

Joi, la 11.45, elevii de clasele V-VIII ai Şcolii Gimnaziale Negoi coboară pe rând dintr-un microbuz local galben şi calcă încolonaţi şi tăcuţi pe iarba umedă, pentru a ajunge la pavaj. Picăturile mici şi rare de ploaie de martie li se scurg pe obraji, iar unii dintre ei strâng ochii. Câţiva dintr-a VII-a se gândesc la testul de matematică pe care îl dau astăzi.

În comuna Negoi din judeţul Dolj, mulţi părinţi nu îşi încurajează copiii să termine nici măcar clasa a VIII-a, cu atât mai puţin să meargă la liceu – cel mai apropiat e la Băileşti, la 18 km distanţă. Transportul costă, iar unele familii nu au bani nici măcar de caiete. Pentru că nu îşi găsesc locuri de muncă în comuna natală, părinţii muncesc cu ziua pe la ferme din zonă, în Dăbuleni sau Bechet. La începutul primăverii, adulţii merg la plantat, iar în mai sau iunie pleacă în străinătate, unde îi iau şi pe copii, în caz că nu au rude cu care să îi lase acasă.

Anul trecut, la şcoala din Negoi erau înregistraţi 244 de elevi, majoritatea de etnie romă. Dacă rămân acasă în grija bunicilor, băieţii din comunitatea romă reuşesc să termine gimnaziul, însă pentru fete e mai greu. De mână cu elevele de 13 şi 14 ani se zăresc adesea bunicii care le însoţesc pe drumul spre şcoală, de frică să nu le fure vreun băiat sau să nu fugă ele cu cineva.

Nici pe cele două eleve dintr-a VIII-a, unde învaţă cinci români şi cinci romi, nu le mai lasă familia la ore. Anul acesta, ar trebui să susţină Evaluarea Naţională trei elevi romi, iar unul dintre ei e Alex. Băiatul cu ochi verzi şi cu părul pieptănat într-o parte, merge adesea cu familia în Spania. Spune că îi place la şcoală, mai ales la orele de română, dar la vară va trebui să întrerupă din nou cursurile şi să plece. „Nu cred că o să ajung la liceu; nu mă mai lasă ai mei”, spune elevul cu privirea în pământ. Pentru copiii ca Alex, în Negoi s-a înfiinţat în 2013 un Grup de Iniţiativă.

Şase dintre cei mai activi membri – preşedintele asociaţiei, mediatorul şcolar, viceprimarul comunei şi trei lideri ai comunităţii rome încearcă să convingă părinţii şi elevii să nu renunţe la educaţie, printr-un program de tip after school, cu numele „Copiii, viitorul de mâine al localităţii”. Acest proiect propus Fundaţiei PACT, pentru care au obţinut o finanţare de 31.500 lei de la Fundaţia Vodafone România, s-a derulat din septembrie 2015 până în februarie, anul acesta şi a implicat 30 de elevi romi, 15 din ciclul primar şi alţi 15 de la gimnaziu.

Marcel Cîmpeanu, profesor de limba romani şi preşedintele Grupului de Iniţiativă, rămânea cu elevii cei mici o oră jumate sau două pe zi, miercuri, joi şi vineri, iar cu cei mari lucra Floriana Buţă, profesoara de matematică.

De obicei, făceau teme, dar şi alte exerciţii. Copiii primeau mâncare caldă în aceste trei zile, pe la 12.00, ca să se întâlnească cei mari, care învaţă după amiaza, cu cei mici, care termină orele la prânz. Mâncau în sala de calculatoare, din caserole cu piure de cartofi cu carne şi castraveţi muraţi sau chifteluţe cu orez. Primeau şi desert, fructe sau prăjituri.

Cîmpeanu, un bărbat de 56 de ani, cu părul cârlionţat şi cărunt, predă limba romani din 2000. Până în 1990, a fost maestru instructor în cadrul atelierului din şcoală, apoi a lucrat ca tehnician la sonde şi la televizoare. I-a plăcut să înveţe; a terminat Facultatea de Psihpologie şi Ştiinţele Educaţiei în Bucureşti şi şi-a încurajat copiii pe acelaşi drum: o fată e profesoară, alta învăţătoare, iar băiatul studiază mecanică. Îi place să propună proiecte educaţionale şi să obţină finanţări, el fiind unul dintre puţinii oameni din comunitate care ştiu cum să facă asta. A scris primul proiect pentru Negoi, „Jocul, bucuria copiilor”, în ianuarie 2014 şi de atunci tot accesează fonduri pentru educaţie. Ştie că asemenea activităţi ajută atât elevii, cât şi părinţii, pentru că învaţă cu toţii câte ceva.

„În viaţă nu trebuie numai să primeşti, trebuie să mai şi dai sau să mai rămână şi ceva în urma ta”, spune el, convins că „educaţia e baza societăţii şi că datorită ei ai loc de muncă, civilizaţie şi stimă de sine”.

Tocmai de aceea, vinerea şi sâmbăta, Cîmpeanu invita părinţii la şcoală, la căminul cultural sau la primărie, şi le vorbea, laolaltă cu ceilalţi membri ai Iniţiativei, despre importanţa educaţiei şi despre situaţia şcolară a copiilor.

Floriana Buţă, profesoara de matematică, conduce zilnic 33 km de la Bârca la Negoi. Are doi copii, un băiat în clasa a V-a şi o fetiţă într-a II-a, care o întreabă de ce nu stă mai mult acasă. Pe elevii cu care a lucrat după ore i-a cucerit cu rebusuri matematice şi Sudoku. S-a bucurat că participanţii la proiect s-au ţinut de şcoală şi au mai lipsit doar în zilele cu ger.

Crede că şi masa caldă a contat mult pentru copii. Îşi aminteşte că, la prânz, elevii nu mâncau tot din caserole şi nu înţelegea de ce. „L-am întrebat pe un copilaş: «De ce nu mănânci?». Şi mi-a răspuns: «Păi, trebuie să duc şi la fraţii mei»”.

Înainte de proiect, dacă unii elevi lipseau vreme îndelungată de la şcoală, Buţă îi căuta acasă. Încerca să convingă părinţii să nu ia copiii în străinătate şi să le întrerupă şcoala: „Ne lovim de un zid. Ne străduim să-i facem să vină până la clasa a VIII-a”. Încă se mai luptă pentru asta la şedinţele cu părinţii, dar la ultima, de pildă, n-a venit nimeni. Prea puţini părinţi se implică, şi simte dezinteresul ăsta din parte tuturor familiilor, nu doar în cazul celor de etnie romă. Acum vreo trei ani, o fată plângea că voia să facă liceul, însă părinţii au căsătorit-o imediat ce a terminat gimnaziul. Altă dată, Buţă a anunţat-o pe mama unei eleve că o tot căuta prin curtea şcolii un băiat din altă comună şi, după aceea, părinţii n-au mai lăsat-o la ore.

La ora de matematică, elevii din clasa a VII-a recapitulează teorema lui Pitagora, din care dau test după pauză. Buţă se plimbă printre bănci, în timp ce Gabi, unul dintre elevii care au participat la proiectul „Copiii, viitorul de mâine al localităţii”, se ridică în picioare din prima bancă de la perete şi spune definiţia teoremei. Băiatul are aparat dentar şi poartă pantaloni de trening cu dungi de un verde fosforescent. Se încurcă puţin, zâmbeşte, iar profesoara îl încurajează până reuşeşte să răspundă corect. Apoi, iese la tablă o elevă cu bucle lungi, care îi trec de umeri. Şi ea a participat la proiect. Demonstrează rapid reciproca teoremei lui Pitagora, şi anume de ce un triunghi nu este dreptunghic.

Cîmpeanu nu vrea să rămână pasiv în timp ce copiii din comună abandonează şcoala, iar părinţii lor nu se gândesc la viitor. Cât timp poate, vrea să facă ceva folositor. Acum, are două proiecte în desfăşurare: „Joia veselă” şi „Educaţie pentru sănătate”. În cadrul primului, copiii de grădiniţă participă la activităţi sportive săptămânale, iar celălalt implică 16 întâlniri cu elevii, în timpul cărora diriginţii, medicul comunei şi asistentul medical le vorbesc copiilor despre importanţa igienei.

Şi elevii mici, şi cei mai mari se bucură de proiecte, în special de excursii. De curând, Cîmpeanu i-a dus la Coseşti, în Argeş, iar după ce s-au întors acasă, nici nu coborâseră bine din autobuz, că l-au întrebat: „Când mai plecăm?”. Părinţilor li se par utile activităţile şi îl mustră că nu îi include pe toţi copiii din sat. El şi-ar dori, însă locurile sunt limitate şi depind de buget. De fiecare dată când află despre o oportunitate de finanţare, Cîmpeanu scrie un proiect şi speră că va obţine banii necesari, căci aşa reuşeşte să îi ţină pe copii mai aproape de şcoală.

Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România.

Școala Gimnazială Nr. 2 din Râmnicu Sărat e genul de școală în care încapi fără să te simți copleșit când ești mic, iar după ce mai crești, pare o casă de păpuși. Corpul principal e roz, cu un etaj și o curte care invită la joacă în soare.

Din septembrie 2015 până în februarie 2016, 25 de elevi ai săi au avut parte de un afterschool și de o masă caldă la prânz, miercurea și joia. Copiii cu vârste între 6 și 12 ani, cu risc mare de abandon din cauza situației materiale, au rămas câte două ore, două ore jumate în plus la școală. Își făceau temele, dar aveau și activități extracuriculare: colaj, pictură, muzică, dans popular sau actorie.

22 de cadre didactice de preșcolar, primar și gimnazial s-au implicat voluntar și și-au împărțit orele cu copiii și lucrul pe grupe, astfel încât afterschoolul să poată funcționa. „Ştiindu-le problemele, ne-am implicat foarte ușor. Sunt din familii foarte defavorizate. Sunt foarte săraci, nu au cu ce se încălța, nu au cu ce se îmbrăca, nu au ce mânca. Noi fiind de aici, din cartier, cu astfel de probleme ne confruntăm,” spune Florentina Poșircă, învățătoare în școală de 10 ani.

Peste 50 la sută din elevi sunt romi, majoritatea dintr-un cartier apropiat de case, Alecu Bagdad. „Asta le pune un stigmat de copii cu probleme”, spune directoarea. Unii au părinți plecați la muncă în străinătate și mai mulți provin din familii asistate social. Din cauza numărului tot mai mic de înscrieri, școala se confruntă cu amenințarea de a fi închisă (dacă scade la sub 300 de elevi, va fi comasată). N-o ajută nici faptul că tot mai mulți părinți preferă să-și dea copiii la Şcoala Nr.1, care e mai mare şi e considerată și cea mai bună din oraş.

Cornelia Berteșteanu, președintele Asociației pentru Solidaritate, Cultură, Educație și Dezvoltare (ASCED), e învăţătoare la Nr. 1, dar a predat un an și în Nr. 2. Cunoştea colectivul, dar și problemele comunității din Alecu Bagdad, și știa că mica școală are nevoie de ajutor pentru a spori șansele la educație pentru elevii pe care-i are deja și pentru a crește în ochii părinților din Râmnicu Sărat. De-asta împreună cu soțul ei, Cristian, a venit cu ideea unui afterschool.

Proiectul cu care au aplicat pentru o finanţare de la Fundaţiile PACT şi Vodafone România a avut două ramuri – dezvoltarea programului lor de voluntariat cu vârstnicii și un afterschool de un semestru –, unite de ideea că pensionarii ar putea deveni la rândul lor voluntari, împărtășind ce știu copiilor de la Școala Nr. 2, iar copiii ar putea face mici evenimente care să-i mai scoată din case pe vârstnici. (Majoritatea beneficiarilor, spune familia Berteșteanu, nu s-au simțit confortabili să împărtășească din experiențele lor, dar câțiva au făcut-o. Un colonel le-a vorbit copiilor despre război și iubirea de țară, niște profesoare i-au învățat cântece în engleză.)

Fiică de învățătoare, Cornelia a căutat mereu moduri constructive de a-și consuma timpul liber, după ce fiicele i s-au mutat la București. A făcut un master în Management Educațional și, împreună cu soțul ei, a fost și evaluator de proiecte POSDRU. Plimbându-și ochii prin sute de aplicații complicate, a căpătat încrederea că ar putea scrie la rândul ei mici proiecte.

A înființat ASCED în 2014, alături de câțiva colegi de muncă, foști elevi și părinți ai lor, un grup care se unise inițial în jurul ideii de a ajuta cadre didactice ieșite la pensie. În timp, ideea s-a extins. „Părinții noștri sunt bătrâni și au nevoie de ajutor,” spune Cornelia „dar trăind departe de ei și empatizând, ne-am gândit că-i putem ajuta pe cei care sunt aproape de noi.” Ea și Cristian aveau exemplul vecinului lor, tatăl artistului Valeriu Sterian, la care poposeau adeseori în grădină. Se descurca financiar și avea cine să-l ajute cu menajul, dar soția și copiii îi muriseră, și era mai tot timpul singur.

„Ne-am dat seama că principala nevoie a omului în vârstă, care stă departe de copiii lui e nevoia de socializare, de a vorbi.” S-au gândit la toți părinții rămași prin Râmnicu Sărat, un oraș cu populație îmbătrânită, în scădere, la cum e să trăiești fără ajutorul unui copil. S-au gândit și că nu mai e foarte mult până vor ieși și ei la pensie. Așa că au vrut să mobilizeze râmnicenii să ofere o mână de ajutor bătrânilor de lângă ei.

Începând din august 2015, cu ocazia finanţării de 31.464 de lei, obţinută de la Fundaţiile Pact şi Vodafone România, 15 voluntari cu vârste între 18 și 50 de ani au fost încurajați să se apropie de pensionari singuri cu care se cunosc măcar din vedere sau care le sunt vecini de bloc sau de cartier, să petreacă timp cu ei și să-i ajute cu mici cumpărături. Cu ajutorul finanțării, asociația a cumpărat și 15 biciclete care să le permită voluntarilor să se deplaseze mai uşor la cumpărături. Economista Daniela Andrei a îndesit vizitele pe care i le face de ceva vreme Ilenei Iosif, fosta ei profesoară de istorie și vecină de stradă, care, la 62 de ani, e văduvă și locuiește singură.

Daniela are 43 de ani și e, momentan, studentă în anul II la Matematică, pentru că-și dorește să predea. Ea și soțul ei au dus-o pe doamna Iosif la spital când a avut nevoie, o mai ajută cu treaba în curte, cu deplasarea la medic sau cu unele cumpărături. În timpul proiectului, uneori însoțită de fiica ei care e într-a noua, Daniela și-a petrecut mai mult timp stând de vorbă cu fosta profesoară, despre realizările și despre viața ei, despre nepotul ei, despre perioada în care Daniela îi era elevă. „Vorba domnului Berteșteanu,” spune Daniela, ai cărei părinți au peste 80 de ani și locuiesc într-un sat de lângă Râmnicu Sărat, „probabil trecând în a doua parte a vieții, simți nevoia să fii pe lângă cei mai în vârstă, pentru că simți că la un moment dat se va petrece inevitabilul și treci tu în locul lor.”

***

Cristian Berteșteanu, care s-a ocupat de implementare, își amintește că a prins la școală o repetiție pentru un spectacol la Casa Armatei care i-a dat emoții. Nu credea, văzând harababura de acolo, că va ieși mare lucru, dar l-a surprins plăcut ce au reușit copiii să pună-n scenă la evenimentul la care au venit părinții lor, voluntarii și vârstnicii din proiect. Neastâmpărul și lipsa de coordonare fuseseră îmblânzite câteva săptămâni mai târziu, și copii care nu se evidențiau neapărat la școală și-au arătat talentele.

Iniţiativa ASCED i-a marcat pe cei mici. Mulţi încă întreabă „când mai venim la proiect?”. Un puști care lipsea mult vine acum la școală în fiecare zi. Elevi din clase și de vârste diferite au legat prietenii care încă se mențin. Sorin Mustățea, învățător de patru ani la Nr. 2, crede că astfel de proiecte, dacă ar fi în număr mai mare și pe perioade mai lungi, ar avea impact în comunitățile din care copiii fac parte. Întorși acasă, mulți dintre ei ar transmite valorile și comportamentele pe care le deprind la școală, așa cum face, de exemplu, Camelia Ceamă.

Camelia (cls. I) și fratele ei Claudiu (cls. III) au fost amândoi la afterschool. Tatăl lor a murit acum un an și mai au nouă frați acasă, dar mama lor, Vica, a ținut ca toți copiii ei să facă școală. Ea are 44 de ani și a făcut opt clase tot la Școala Nr. 2, cunoaște învățătoarele și știe că le pasă și că fac tot ce pot în condițiile date. „Nu-i laud, dar copiii mei merg la școală în permanență,” spune Vica. „Rar lipsesc, și atunci mă ceartă. Ei când vin de la școală acasă, încep să scrie, pentru că le place.” De când cu proiectul, a văzut mici schimbări la Camelia și Claudiu, fie că a fost vorba de un desen neașteptat sau de o lecție cu care nu credea că s-ar descurca singuri. A bucurat-o mult că ASCED le-a dat și ocazia de a merge la București pentru prima dată. „Au văzut multe lucruri interesante, eu nu credeam că pot să le ofer șansa asta. Pentru ei, a fost de neuitat.”

Jocul preferat al Cameliei e „de-a doamna”: „Eu sunt învățătoarea și fratele meu, nepoțica mea și verișorul meu sunt elevii. Pe fratele meu mai mic și pe nepoțica mea, Cristina, îi învăț să-l facă pe 1, pe 2. Și pe Claudiu și Mario, verișorul meu de 9 ani, îi pun să scrie propoziții. Și am și catalog.” Camelia are o groază de amintiri din timpul proiectului – orele petrecute la școală desenând, confecționând oameni de zăpadă din hârtie sau cântând, excursia la București, unde l-a întâlnit și pe Moș Crăciun. La serbarea de la Casa Armatei, ea a fost Lizuca din povești. Nu mai ține minte poezia pe care a spus-o atunci, dar i-a rămas în minte un cântec, pe care începe să-l intoneze timid, cu jumătate de zâmbet pe buze: „Îmi place școala, poate e ciudat. Îmi place școala, e adevărat.”

Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România.