Author: Cristina Botezatu

Boboteaza sau epifania este sărbătorită pe 6 ianuarie de către biserica ortodoxă și catolică. Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă începând cu Ajunul Crăciunului.

La Bobotează se sfințesc toate apele, iar preotul se duce la o apă unde va arunca crucea. Mai mulți bărbați se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate crucea din apă va avea noroc tot anul.

Pe lângă aceste obiceiuri, în Făcăeni (Ialomița) mai are loc și o cursă de căruțe. În jur de 30-40 de căruțe se adună la digul din sat pentru spălarea păcatelor și pentru binecuvântarea cailor din comunitate.

 

Vin sărbătorile!  (Găujani, județul Giurgiu)

Obișnuim să spunem Vin sărbătorile! când intrăm în luna decembrie. Vin sărbătorile! cu sens de întâlnire, reuniune, familiile se întâlnesc, copiii vin de la oraș la noi în sat. Toată lumea așteaptă venirea celor dragi.

Sărbătorile reprezintă ceva românesc, mă gândesc la familie, la tradiții și obiceiuri. Când eram copil, așteptam cu nerăbdare să primim cadouri de la Moș Gerilă, știu că nu dormeam toată noaptea. Acum, ca adult, de vreo 10-15 ani, simt nevoia să transmit tradițiile locale următoarelor generații. Simt un fior de revigorare când fac asta, povestește Cornelia Enache.

Pregătim de sărbători ciorbă de porc cu zeamă de varză, sarmalele tradiționale și caltaboșul. La colindat merg copiii. Pe 23 decembrie cânta “La babarnaci”, în ziua de Crăciun vin cu Steaua, iar pe 31 cu Plugușorul. Pe 1 ianuarie merg adulții la colindat cu Plugușorul. Înainte se venea cu carul cu boi, acum oamenii merg cu tractorul.

Sărbătorile înseamnă bucurie pentru mine. (Corbeni, județul Argeș)

Sărbătorile înseamnă bucurie pentru mine. Bucurie că se naște Iisus Hristos și bucurie pentru că familia se reunește și sărbătorim împreună, ne spune Mirela Telinoiu.

Când eram copii, ne organizam și cântam Steaua sau Sorcova. În prezent, nu prea se mai practică colindul, chiar ar trebui să ne organizăm.

Când eram mică, mergeam seara la bunica mea, mă îmbrăca gros, îmi punea șosete de lână până la genunchi și mă trimitea la colindețe să luăm covrigi de la săteni în Ajunul Crăciunului.

În prezent, fiecare casă cumpără covrigi, napolitane sau eugenii, iar oamenii ies în fața porții să le dea copiilor. Ne dăm și între noi. În trecut, copiii ieșeau la 5 dimineața în Ajun, acum pe la 8. Cu ani în urmă, un preot chiar a format un cor, iar copiii se îmbrăcau în haine tradiționale și mergeau din casă în casă.

Sărbătorile reprezintă un prilej de bucurie, de reîntâlnire cu familiile și prietenii. Îmi amintesc de mersul la colindat. Ne adunam într-un capăt al satului, cei mari știau drumul și noi îi urmam, plecam cu traista la 3-4 dimineața și așteptam să treacă cetățenii. Noi îi numeam deschizători de drum, își aduce aminte Maria Martinescu din Corbeni.

Terminam pe la 8:30 dimineața. Aveam diferite strigări și cântece, precum “Foaie verde, portocală/Noi suntem copii de școală/Și-am venit să colindăm/Pe la case să urăm/Bună dimineața la moș Ajun!” sau “Ne dați ori nu ne dați/Ori vă dăm cu cracii-n șant!” Obișnuiam să spunem că mergem la colindețe. Colindețele erau ceea ce primeam de la săteni. Le mai strigam: “Colindeț, colindeț, covrig că mi-e frig!”. În sat avem și o comunitate de rudari care vin cu mic cu mare în sat și colindă. Ne bucurăm că păstrează tradițiile.

Mai erau Craii- cei trei crai de la Răsărit cu Irod. Trei băieți erau crai și unul Irod. Era o adevărată scenetă, copiii purtau coifuri și aveau săbii de lemn. De Anul Nou se cânta Sorcova și Plugușorul, se adunau grupuri, fete cu fete și băieți cu băieți. Mai sunt și Capra cu Ursul.

De Bobotează se practica Iordenitul. Flăcăii se îmbrăcau în costum popular și vânau casele care nu erau încuiate. Intrau în casă și te ridicau pur și simplu din pat și te aruncau, te “iordeneau”, cum spuneam noi. Copiii, în general, adorau să fie iordeniți și fetele mari. Încă se mai practică obiceiul.

Mai avem și niște lăutari care, de dimineața Sfântului Vasile, cântau la ferestrele caselor un cântec ce se numea “Măi Vasile, Sfinte Vasile”.

Ca preparate tradiționale pregătim în Corbeni ciorba de afumătura de porc, sarmale, piftie. Un obicei mai ciudat pentru ceilalți, dar normal pentru noi este că mâncăm sarmalele fierbinți cu piftie care are mult usturoi. Nu mâncăm piftia ca pe un aperitiv, ci chiar cu mâncarea principală. Mai avem preparate din porc și ca desert nu lipsesc cozonacii.

O sărbătoare care ne umple sufletele cu bucurie. (Vizurești, județul Dâmbovița)

Aducerea aminte a nașterii Domnului Iisus Hristos este o sărbătoare care ne umple sufletele cu bucurie. Putem oferi și primi cadouri, această sărbătoare reprezintă tot ce-i mai frumos.

Mi-amintesc cand primeam cadouri de la tăticu, era Moș Gerilă pe atunci, îl așteptam cu drag. Îmi amintesc și de tăierea porcului. Eu eram cea mai mare dintre frații mei și, de cele mai multe ori, eu eram cea care oferea. Am oferit mai mult decât am primit și mă bucur. Ar trebui să oferim tot timpul, nu doar în anumite ocazii.

Din păcate satul nostru nu prea mai are tradiții. Oamenii sunt rătăciți și nu mai avem vorbe din bătrâni. Ne pregătim totuși de sărbători cu sarmale, caltaboș. De anul Nou mâncăm salate, mai tăiem o pasăre din curte și mâncăm foarte multe prăjituri, în special cozonac.

În cadrul școlii împreună cu biserica se organizează concurs de colinde tradiționale. De asemenea, fiind penticostali, copiii bisericii, în jur de 40-50 merg și colindă jumătate din comună, ne povestește Maga Diaconu.

În Malu Mare (județul Dolj) sărbătorile sunt un prilej de a întâlni persoane dragi și de a dărui. Îmi amintesc că eram foarte entuziasmată și așteptam cu nerăbdare să împodobesc bradul. Și acum îmi place foarte mult să fac asta, mărturisește Laura Pârlogea

În rest, copiii sunt cei care colindă acum. De cele mai multe ori aud “O, ce veste minunată!”

Pentru doamna Maria Hulea din Arcani (județul Gorj), sărbătorile sunt un prilej de întâlnire cu familia, de meditație.

Îmi amintesc de pirătaile în Ajun de Crăciun. Ne strângeam în centru și plecam la luat colaci. Toți copiii din sat se strângeau la 11 noaptea și mergeau către toate casele din sat, apoi ne întorceam.

Tinerii se organizează de Crăciun și cântă “Steaua” sau “Moș Crăciun”. Se strâng 3-4 băieți și cântă și strigă la poarta Plugușorul, iar fetele Sorcova de An Nou. Plugușorul îl fac dintr-o scândură unde se pun doi băieți în față pe post de boi. Își fac și bici. În trecut, obișnuiam să ne facem din fire de cânepă, îl legam de un băț și îl învârteam ca să pocnească. De asemenea, la lăsatul secului făceam ciucioaca. Era o prăjină pe care o puneam de un copac, iar jos puneam o scândură și formam un leagăn pe care ne dădeam în picioare.

Obișnuiam să strigăm vorbe precum “Câți colaci ne dați, atâția galbeni să aveți pe masă”. Ce ne dadeau ei, noi le uram.

Ca preparate de sărbătoare pregătim carne de porc, tobă, cârnați, sângereta pe care o mâncăm cu varză fiartă, sarmale, turtă cu răcituri și prăjituri.

 

Am iubit mereu perioada asta de sfârşit de an, mai ales în copilărie când iernile erau adevărate: cu zăpadă şi ger, cu mulţi colindători şi emoţia aşteptării vacanţei.

Îmi amintesc şi acum săptămâna de dinainte de Crăciun cu mirosul ei special de zăpadă îngheţată, de noapte şi derdeluş, de mănuşi ude şi cer înstelat. Aş fi putut recunoaşte acel miros cu ochii închişi.

Pe atunci Ajunul Crăciunului începea devreme, pentru că plecam în colindat. Mama îl punea pe fratele meu, băiatul familiei, să lovească cu un cârlig de fier jarul din cuptorul de la bucătărie şi să repete după ea urări de belşug: “ câte scântei atâţia purcei, pui ”.

Eu cu prietenele mele, cu chesul pe umăr (un fel de săcui făcut din lână de culoare roşie, de regulă, cu un mâner din lână împletită) o porneam în colindă mai întâi pe la casele din apropierea străzii noastre. În fiecare an ne propuneam să umplem chesul şi să străbatem tot satul, vis pe care îl reprogramam de fiecare data.

Când veneam înapoi acasă, în chesul plin erau de toate: colăcei, brânză, prăjituri, biscuiţi, bomboane, mere, nuci, rahat. Alegeam ce nu mirosea a brânză şi se putea mânca, restul se fărâmiţa şi se arunca la animalele de curte; aşa cerea tradiţia ca să fie sănătoase şi să se înmulţească.

Mi-aduc aminte că, într-un an, am trecut pe lângă o casă mai dărăpănată pe care am vrut să o sărim pentru că o credeam nelocuită. Cineva dintre noi ne-a amintit că am promis să nu ratăm nicio casă şi am început să cântăm tare. Eu eram sigură că în spatele porţii vechi de fier nu stă nimeni, dar m-am înşelat.

Am intrat şi am cântat şi mai tare:” Azi îi Ajunul/ Mâine-i Crăciunul…” În partea dreaptă a curţii era lumină în ceea ce părea o bucătărie. Am strigat. A ieşit o bătrână îmbrăcată de casă. Ne-a poftit înăuntru să ne încălzim. Era cea mai bucuroasă gazdă de colindători pe care o văzusesem vreodată. Pe masă erau colăcei aburind. Ne-a dat să mâncăm şi ne-a pus şi în ches. În timp ce mâncam flămânzi, bătrâna ne-a zis că în fiecare an se pregătea de colindători şi nimeni nu venea, iar colăceii se răceau singuri şi trişti. Ne-a înduioşat mărturisirea .

Ne-am promis că vom trece mereu pe la această casă în Ajun de Crăciun. Curios e că, în anii următori, am tot încercat să găsesc casa bătrânei, dar niciuna de pe acea stradă nu mai semăna cu cea pe care o vizitasem noi.

Le povestesc această întâmplare în fiecare an elevilor mei pentru a-i motiva să meargă în continuare la colindat. Ei mă întreabă curioşi: “ Şi bătrâna mai trăieşte?” (de parcă ar dori să înceapă colinda cu ea).

“A murit”, le răspund, aşa cum va muri şi colindatul de Crăciun dacă voi vă veţi socoti prea mari, prea moderni, prea comozi pentru a duce mai departe acest obicei creştin unic.