Author: Cristina Botezatu

Doi puști timizi cu ghiozdan în spate deschid încet ușa de lemn pe care scrie „Cabinet limba romani Prof: Gabriela PĂDURARU” și accelerează râzând când o văd în mijlocul clasei, între scaunele verzi, pe ea, cea care îi ghidează din toamnă prin incertitudinile propriei limbi și necunoscutele matematicii sau limbii române. Măruntă și subțire, Gabriela întinde mâna și îi cuprinde în timp ce i se cuibăresc, amândoi deodată, cu ghiozdane cu tot, în puloverul ei mov. Copiii sunt la clasa pregătitoare și, până s-o cunoască pe ea, nu știau niciun cuvânt în română. Ca să demonstreze progresul pe care l-au făcut, profesoara îi întreabă cum îi cheamă.

– Adam Mădă.

– Adam Mădălin. Dar știi câți ani ai, Mădă?

– Șapte.

– Șerbănel! Ne spui cum te cheamă?

Șerban își șoptește și el numele.

– Și mai cum? Cumva Mihai?

– Puro!, spune repede celălalt băiat.

– Nu Puro, că Puro era în romani. Acum ne cheamă Șerban.

„Puro”, care înseamnă „alb”, e numele lui de scenă în comunitate, explică Gabriela. Acum Șerban a învățat nu doar să se prezinte în română, ci și să spună că vrea să mănânce sau să ceară voie la toaletă. „Îmi vorbesc un cuvânt în română și unul în romani. Mă așteaptă la ușă în fiecare dimineață și se țin după mine ca după o capră.

De când i-am înscris, mi-au intrat rău de tot la suflet.”, spune Gabriela despre cei doi, care fac parte dintr-un proiect menit să-i atragă pe copiii romi la școală. Pentru că sunt încă în pauză, puștii îi cer voie să meargă la locul de joacă din spatele școlii, amplasat în urma eforturilor Gabrielei și a câtorva persoane din sat.

Piatra este un sat de aproape 1900 de locuitori din județul Olt, situat la 12 kilometri de Slatina, iar Gabriela lucrează la școala din localitate din 2007, când s-a scos postul de profesor de romani la concurs. În timp a devenit nu doar omul de legătură între comunitatea de romi și restul satului, ci și motorul care pune în mișcare proiecte pentru comunitate, cum ar fi un program de after-school și prin care 20 de copiii romi iau gratuit masa de prânz la școală. La 41 de ani, crede că abia acum face meseria care i se potrivește. N-ar schimba-o nici dacă i-ar propune cineva un salariu de zece ori mai mare. „Îmi iubesc copiii de la școală ca și cum ar fi copiii mei.”

Gabriela n-a visat să devină profesoară. Când era mică, își dorea să fie doctoriță, pentru că îi plăcea să facă injecții. Apoi s-a orientat spre drept, gândindu-se că i se va potrivi meseria de avocat. A terminat o facultate în domeniu la Slatina, dar n-a mai ajuns să profeseze. Spune că nu reușea să facă practică, pentru că peste tot i se cereau bani. Așa a ajuns să lucreze ca vânzătoare într-un bar din Piatra-Olt, orașul în care locuiește, situat la trei kilometri de satul Piatra. Muncea în ture de la opt dimineața până pe la trei noaptea și nu mai apuca să petreacă timp cu băiatul ei, care tocmai intra la școală. Când a aflat că există un post de profesor de romani pentru care ar putea aplica, i s-a părut ocazia perfectă de a începe o nouă viață.

Nu cunoștea limba, dar s-a apucat să învețe. Își amintește și acum primele cuvinte: „manro” (pâine), „kher” (casă), „bal” (păr), „balo” (porc). De la un simplu curs a ajuns să se înscrie la facultatea de limbi străine, iar anul trecut a luat licența în romani. A mai făcut încă vreo zece cursuri de limbă, istorie și civilizație a romilor și e hotărâtă să continue. „Sincer, cred că ar mai fi loc, că toată viața învățăm.”

Cel mai tare o bucură că vede că munca ei dă roade. Dacă în 2007 lucra doar cu șapte copii, acum are în grijă 75, plus 15 înscriși la grădiniță. Încearcă să-i atragă nu atât prin teorie, cât prin joc. Pictează împreună, cântă, se uită la filme. E unul dintre motivele pentru care sala în care predă e o explozie de culoare, pereții fiind ornați cu desene de oameni de zăpadă, fluturi sau flori, făcute de copii. I-a învățat alfabetul, tabla înmulțirii, dar și cum să se comporte.

„Știu că trebuie să facem curat în clasă, mâncăm cu furculiță, cuțit.” Și cei din comunitate văd că se mișcă lucrurile. Spun că înainte cei mici nu știau „ce înseamnă școală, să vorbească și ei românește, să scrie ceva, să deseneze ceva, să ia și ei un cadou de la cineva”. „De când a venit doamna Gabi, s-a schimbat tot la noi.”

Și Gabriela simte că s-a schimbat de când lucrează cu copiii. A devenit mai calmă și înțelegătoare. „Ei chiar au nevoie să fii calm, să-i înțelegi. De multe ori îmi spun și dacă au mâncat și dacă n-au mâncat, dar trebuie să-i iei mai ușor.”

Când se termină pauza, fără să se audă vreun clopoțel, elevii năvălesc în clasă. Își caută numele pe caietele de pe catedră, răscolesc printre pixurile dintr-o cutie până îl găsesc pe cel potrivit și iau loc în bancă. Gabriela face prezența, în timp ce copiii încă se foiesc și hârșâie câte un scaun.

– Daniela.

– Prezent.

– Cosmin.

– Prezent.

– Răzvan.

– Prezent.

Lipsește Radu Iorgu. O fată îl pârăște că a fugit de la școală. Gabriela continuă.

– Ionuț.

– Prezent.

– Denisa.

– Prezent.

La final, numără 21 de elevi, cu doi în plus față de cei cuprinși în program. Se-ntâmplă uneori să fie mai mulți, mai ales că la prânz vin cele 20 de porții gratuite de mâncare, dar Gabriela nu se-ndură să-i îndepărteze. „Acasă poate n-au ce mânca. Mănâncă doar laptele și cornul de la școală. Câteodată mai trecem noi cu vederea și mai oprim doi-trei, că sunt frați.”

În timp ce copiii se luptă să-i atragă atenția („Doamna Gabi!”, „Doamna Gabi!”, „Liniște!”, „Doamna!”, „Doamna!”), Gabriela dă semnalul că nu mai e de joacă.

– Deci! Stați jos acum. Sunteți toți în bancă, Mărie? Gata! Toată lumea copiază de pe tablă.

Roagă un băiat să iasă în față ca să scrie după dictare și deschide abecedarul.

Doamna Marilena Iosifaru, membra noastră fondatoare, a cusut de când era copil, de prin școală. A învățat de la mătușa să coasă pe pânză de casă, pe ii, pe vâlnicuț. „Am învățat să țes fote (costum din ie și fotă), bete, pentru că mama mea lucra pentru sat. „Eram cu caprele, cu oile și cu furca să cos. Am lucrat la Artizanat la Curtea de Argeș, am făcut fețe de mese și ii, până la democrație”.

La Secția Arte Populare Pitești s-a făcut o clasă de meșteșug la școala din Corbeni, pentru copiii de aici,unde Marilena a început să predea, din 2010, când devenise deja un meșter cunoscut pe la târguri.

În 2013, o profesoară de la școala din Corbeni, doamna Martinescu, a ieșit la pensie, și i-a povestit Marilenei și altora cum într-o comună de pe lângă Pitești s-a născut o asociație care a făcut proiecte pentru comunitate. Așa s-au gândit să înființeze una și la ele în comună.

A fost o cafenea, unde lumea a venit cu mai multe cereri, pentru bătrâni, pentru tineri, unii au vrut muzeu, alții atelier. Au reabilitat o fântână. În 2015 au amenajat un loc de joacă și au creat Atelierul Zestrea Bunicilor, unde lidera este doamna Marilena, 67 ani. „Pentru mine e important. Se pierde tradiția, oamenii nu mai îmbracă în costum popular, fiind zona asta turistică și s-au mai făcut pensiuni, e păcat să nu promovăm, că avem cu ce ne lăuda. Să-i învățăm pe cei mici și cei mari să coasă. Asta e istoria noastră”, spune femeia.

Au luat clădirea pentru atelier prin parteneriat la primărie, în centrul comunei vizavi de primărie, au renovat-o. Era jalnic, au reparat pereții, au pus șemineu fiindcă nu avea încălzire, au pus un meșter tâmplar să le facă războaie de țesut, au cumpărat o mașină de cusut și diverse materiale: lână, pânză, urzeală pentru preșuri, bumbac.

La șezătorile de miercuri și vineri vin și copii, și femei, și uneori au cereri și din satele vecine. Femeile au făcut materie primă pentru preșuri și au țesut trăistuțe.

La Corbeni, în sate, nu mai sunt întreprinderi, e zonă de munte, oamenii se ocupă cu creșterea animalelor și cultivatul pomilor fructiferi, așa că atelierul poate deveni o ocazie bună ca femeile să-și câștige și ele existența.

Toată lumea vrea să câștige, și voluntarii îi găsești greu, sunt și tineri, dar nu e ca într-un oraș când nu au ce face acasă, la țară lumea are ce face.

 

Când eram copil, prin `55, mama îmi făcea mărţişor, nu avea de unde cumpăra şi nici cu ce. M-a învăţat şi pe mine: făceam un cerculeţ mic, cam cât o monedă de zece bani, îi făceam o gaură în mijloc pe unde băgam acul şi umpleam cercul cu aţă roşie sau albă, de bumbac sau mătase, băgam vârful foarfecii pe marginea cartonului, pe sub aţă. Tăiam de jur împrejur, legam în mijloc, lângă gaură pe unde se bagă acul, îl aranjam şi ăsta era mărţişorul.

Doi ciucuri, unul alb, unul roşu şi un şnur. Îl făceam fundiţă şi mi-l cosea mama în piept. Trebuia să-l port până cânta cucul şi apoi să-l arunc pe un mărăcine înflorit.

Noi spunem mărăcine la arbustul numit şi păducel din ale cărui flori se face ceai pentru inimă. Nu ştiu dacă e vreo legatură sau doar pentru că înfloreşte printre primii. Dar şi zarzanul-corcoduşul are ţepi şi înfloreşte printre primii. Altceva nu ştiu, aşa, mai de demult.

Eram foarte fericită când îmi făcea mama mărţisor, era ca o magie. Căuta carton, de regulă o copertă de caiet, creion, de obicei chimic, şi trebuia să ai mare grijă să nu greşeşti pentru că nu se ştergea şi să nu uzi hârtia pentru ca se întina, apoi fire de bumbac sau mătase din rezerva de fire pentru cusut iile de Paşte. Îl executa la lumina lămpii, că doar seara avea timp.

Mărţişorul era de pus în piept la noi. Iar din şcoală îmi amintesc şi acum cu plăcere cum îi puneam doamnei învăţătoare mărţisorul în piept, cu bold, cum îi simţeam parfumul discret  şi îi vedeam obrazul pudrat şi rujul. Era întrecere care învăţătoare avea mai multe mărţişoare: întrecere între noi, nu între învăţătoare. Ca o dovadă de dragoste.

Altceva în martie? Se curăţă grădinile, livezile şi mergem după ghiocei. Dealurile sunt pline cu “locuri” cu ghiocei. Fiecare copil sau grup de câţiva copii are “locul ” lui în care merge în fiecare an. Locul meu şi al prietenelor mele este destul de departe, dar priveliştea face toţi banii. Am arătat locul şi copiilor mei şi ne ducem şi acum după ghiocei. În primăvara în care nu mergem, nu simţim că a fost primăvară. Acum încă mai pot urca, dar am făcut multe fotografii cu satul văzut de acolo de sus, ca să le pot privi cand n-oi mai putea urca.

Maria Martinescu, Corbeni (Argeş)