Author: Cristina Botezatu

Într-o seară de început de martie, în cabina actorilor de la Teatrul Naţional din Caracal, după ce şi-au terminat orele, mai mulţi liceeni se pregătesc de repetiţii pentru spectacolul Offline. Un băiat şi o fată se uită peste foaia cu variantele de la simularea la matematică. Alice Grecu, o elevă de 17 ani, cu nasul mic şi ochelari cu ramă neagră, stă pe o măsuţă de lemn. Nu prea îi convine că ceilalţi se plimbă dintr-o parte în alta a încăperii: „Hotărâţi-vă odată ce facem şi haideţi să începem”. Instructorul de teatru îi invită pe scenă.

Otilia Cârstea şi Diana Tircomnicu, fondatoarele Asociaţiei Ba Da, sunt păpuşarii acestor repetiţii. Ele au adus la un loc, într-un teatru adevărat, liceeni, actori şi studenţi şi i-au provocat să vorbească prin teatru despre ce-i interesează. Otilia şi Diana, prietene din şcoala generală, amândouă din Caracal, au 28 de ani.

Anul trecut, s-au întors în oraşul natal, după ce au locuit în Franţa şi Brazilia, unde au participat la diverse proiecte de educaţie non-formală. Îşi doreau să facă ceva pentru comunitatea lor şi să arate că lucrurile se pot schimba într-un oraş mic, că locuitorii pot coopera şi evolua împreună. Pentru că Otilia urmase cursuri de actorie în perioada liceului şi o ajutaseră să se deschidă, s-a gândit, împreună cu Diana, că dacă elevii şi-ar dezvolta abilităţile sociale prin teatru, comunitatea tinerilor ar fi mult mai unită.

Aşa s-a născut proiectul „Comunităţi creACTive”, finanţat cu 21.000 lei de Fundațiile PACT şi Vodafone România. Împreună, prietenele au mers în cele trei licee din Caracal şi au ales 20 de elevi pentru proiectul lor de educaţie prin teatru: „Comunităţi creACTive”.

În noiembrie 2015, au început atelierele săptămânale de teatru ţinute sâmbăta sau duminica de instructorul Florin Beciu, actor şi regizor, şi de patru voluntari. Leo, student în anul I la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, originar tot din Caracal, le-a arătat elevilor mai multe jocuri învăţate la facultate şi lе-a vorbit despre exerciţii de imaginaţie şi improvizaţie. La început, la cei care nu mai făcuseră teatru „se observa un pic de sfială şi de frică, mai ales de a vorbi, de a-şi spune părerea, de a lua parte la jocuri”, îşi aminteşte Leo. De la săptămână la săptămână, însă, deveneau mai încrezători.

În pauzele dintre ateliere, elevii au vorbit şi despre problemele lor şi tot atunci au observat că intră cam des pe Facebook. „Ce înseamnă pentru noi Facebook-ul ăsta? Dacă, pe stradă, în loc să ne salutăm, le-am spune oamenilor: «am poftă de clătite» sau «diseară mă uit la film», nu ne-ar crede ciudaţi?”, s-a întrebat Alice. Aşa au ajuns să găsească chiar ei tema spectacolului final, şi să îşi compună personaje inspirate de propria experienţă. Unii şi-au scris singuri replicile, pe baza problemelor cu care s-au confruntat, sau pe care le-au observat în jurul lor.

De Crăciun, tinerii au ţinut ateliere de teatru la Casa de Cultură din Caracal. Cinci elevi de la Liceul „Viteazul” şi-au invitat profesorii la spectacole cu ajutorul jocului Samurai, învăţat la ateliere, un exerciţiu care dezvoltă atenţia, coordonarea şi vorbirea. În faţa cancelariei, un elev ataca cu palmele lipite în formă de sabie, iar altul răspundea la atac strigând „Ha!”. E nevoie de atenţia întregului grup pentru a vedea încotro se duce atacul şi coordonarea e importantă, pentru că partenerii trebuie să aibă acelaşi ritm. La final, le-au explicat profesorilor că la eveniment vor demonstra mai multe jocuri de concentrare, atenţie distributivă, respiraţie şi dicţie. Tot ei au amenajat şi o cafenea publică, unde au dezbătut subiectul introducerii teatrului în şcoli şi a educaţiei non-formale.

Sonia Filip, profesoară de română şi literatură universală la „Mihai Viteazul” consideră că un astfel de proiect îi motivează pe elevi, ceea ce şcoala nu prea reuşeşte, şi îi ajută să înveţe să înveţe. „Prin jocul actoricesc, ies din sine şi văd lucrurile din perspectiva altcuiva. Se maturizează”.

Pe 9 martie, în apropierea premierei spectacolului Offline, 14 elevi roiesc pe scenă, îşi întind mâinile sau şi le retrag, aşa cum fac cu prieteniile de pe Facebook. Cu toţii se comportă de parcă ar fi într-o lume virtuală. Personajele nu vorbesc unele cu altele, ci reproduc atmosfera unei reţele de socializare. Alice, după ce se opreşte în faţa lui Andrei i doar îl privişte, fără să-i ceară prietenia, îi întinde mâna . Mai multe glasuri răsună: „Vrei să fim prieteni? Vrei să fim prieteni?”. Alice priveşte în gol, în timp ce îşi ocoleşte colegii de joc şi întreabă: „Fac clătite, vine cineva?”. Andrei aruncă şi el un mesaj: „Mă simt bine cu Ştefan la sala de biliard”. Instructorul le cere să reia de la scena în care un băiat mult mai mic, de clasa a IV-a li se alătură strigând: „Bă, daţi-mi şi mie prietenie”, iar ceilalţi îl privesc neîncrezători.

Pe parcursul atelierelor şi repetiţiilor, elevii au învăţat să se asculte unii pe alţii, precum şi să accepte sugestiile instructorului. Nu erau obişnuiţi să coopereze, sau să înveţe din greşeli.

Spectacolul Offline prezintă atât interacţiunea dintre liceeni în lumea virtuală, cât şi problemele diferite cu care se confruntă în viaţa reală, cum ar fi singurătatea sau lipsa de încredere. Alice şi-a construit rolul bazându-se pe mutările constante ale familiei, din cauza cărora a fost mereu fata cea nouă şi nu s-a simţit nicăieri acasă. Părinţii au tot schimbat locuri de muncă în sudul Olteniei, pe la Bechet, Dăbuleni şi Gura Padinii. În Caracal, au locuit cel mai mult, opt ani, iar în Craiova cel mai puţin, în jur de două săptămâni. La repetiţii, Alice îşi rosteşte replicile cu voce ascuţită. „Mereu am sperat că toate mutările astea o să înceteze (….) Când mă întreabă cineva de unde sunt, spun că sunt de peste tot şi de nicăieri”. Merge cu mâna dreaptă la gură şi cu stânga în dreptul stomacului, de parcă ar avea o durere puternică.

Andrei Mihuţ, un băiat cu ochi verzi, elev în clasa a XI-a la filologie bilingv engleză, e colegul de bancă al lui Alice. Pentru a evidenţia lipsa de încredere între oameni, şi-a construit rolul pornind de la un moment în care un prieten l-a minţit că nu poate să iasă în oraş şi pe care l-a întâlnit, apoi, într-un local, cu alţi băieţi. Când intră în rolul ăsta, Andrei stă pe vine, se încruntă, ba cu mâinile împreunate, ba cu ele în dreptul buzelor. Îşi muşcă falca şi îşi spune replica necăjit: „M-a enervat că m-a minţit; m-am simţit foarte prost”. De când repetă împreună cu ceilalţi liceeni, Andrei simte că vorbeşte mai deschis şi că a învăţat să asculte mai mult.

I-a plăcut că în teatru trebuie să ai încredere deplină în partenerii de scenă şi că a trecut prin mai multe stări într-un timp scurt, de la tristeţe, la entuziasm şi fericire. „Ne-am provocat singuri nişte sentimente şi am crezut în ele, ca să poată crede şi publicul.”

Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România.

 

În urmă cu șase ani, localnicii din comuna gălățeană Liești îi reproșau Mihaelei Mihalache că „vrea să adune toți handicapații” la ei în comună și că „o să îi facă de rușine”. Astăzi mulți dintre ei donează alimente pentru copiii cu dizabilități care merg la Centrul de zi din Liești și aproape 100 își redirecționează 2% din impozit către Fundația Inimă de Copil.

Schimbarea a fost posibilă mulțumită unei mame și a luptei ei pentru cei doi copii cu dizabilități. Pentru binele copiilor ei, Mihaela o lieșteancă de 41 de ani, s-a luptat nu doar cu percepția celor din jur, dar și cu ea însăși.

Centrul de zi din Liești este singurul din zona rurală din județul Galați care se ocupă de copiii cu handicap grav, cei care merg greu sau deloc, cei care vorbesc greu sau deloc. 14 astfel de copii vin la Centru și reușesc să pășească pe un alt drum decât cel al copiilor ascunși de părinți, departe de ochii lumii care i-ar putea judeca, neînțeleși și uitați.

Aici au învățat unii dintre ei să silabisească primele cuvinte, să mestece singuri, să coloreze sau să zâmbească când coordonatoarea Centrului, Lala, cum îi spun ei Mihaelei, se maimuțărește. Aici au învățat să se facă înțeleși și fără cuvinte, să arate ce vor și ce nu vor. Lala merge cu ei la serbări, în tabără la mare, în excursii. Când simt că Lala e supărată, copiii ei o mângâie, o pupă și o iau în brațe.

Mihaela nu împlinise 20 de ani când l-a născut pe Valentin. A simțit că ceva nu e în regulă când a văzut că băiețelul era absent, că nu avea nicio reacție la ce se întâmpla in jurul lui. La dispensar, i-au spus că Valentin este sănătos. La un an și șapte luni, pentru că nu se ridicase în picioare și nu vorbea, a ajuns cu băiatul la un medic neurolog, din Galați, care i-a spus o parte din adevăr: „Acest copil va merge doar ținându-se de pereți”. Mihaela a crezut că asta e ceva ce poate să fie reparat. Valentin a început să facă kinetoterapie și, la fiecare două săptămâni, venea la Galați la recuperare.

Nu s-a deranjat nimeni să îi explice ce înseamnă retard sever sau dizabilitate. Iar ea a așteptat asta de la medici. S-a gândit că știu mai multe decît ea care terminase 10 clase și lucra ca vânzătoare la magazinul din sat. „Cât de proști suntem, dacă ai un pic de răbdare și ne explici pe întelesul nostru, tot pricepem ceva. Nu poți să îmi spui că într-o lună mi-l faci sănatos. Că eu mă duc și vând tot – casă, porc, vacă. Și la urmă trec anii, al tău e tot așa. Și tu te întrebi: Eu acum cu ce îl cresc? Că nu mai am nimic”, povestește astăzi revoltată Mihaela.

Abia după 10 ani a înțeles și conștientizat Mihaela ce înseamnă copil cu dizabilități. Pentru asta a fost nevoie ca Valentin, diagnosticat cu parapareză spastică cu deficit funcțional sever, să sufere o operație de hidrocefalie, adică o operație la cap. În același an, a născut o fetiță, care la naștere a primit nota 9. După doi ani de la naștere a fost diagnosticată cu miastenia gravis – o slăbiciune musculară gravă din cauza căreia Raluca risca să facă o criză și să nu mai poată respira dacă râdea sau plângea.

În anul în care Raluca a primit diagnosticul Valentin nu a mai mers deloc. Un medic neurolog i-a explicat Mihaelei că starea copiilor ei se poate agrava oricând. „Eu până atunci visam că o să am bani mulți și o să merg să îl operez pe Valentin în Franța și va putea să meargă, să vorbească”. Mihaela își ducea copiii la recuperare la Galați, cam la 50 de km de Liești. Avea doar un cărucior. Pe Valentin îl împingea, pe Raluca o ținea în brațe. Era singură pentru că soțul ei a fost nevoit să plece la muncă în străinătate.

Astăzi are un singur regret. Că poate, dacă ar fi fost informată, dacă i-ar fi explicat cineva ce înseamnă copil cu dizabilități, l-ar fi salvat pe Valentin de la scaunul rulant cu care se deplasează astăzi; ar fi insistat mai mult pe ședințele de kinetoterapie. Poate că și Raluca ar merge azi dacă ar fi avut bani pentru a merge mai des la Galați la kinetoterapie. Poate că Ralucăi i-ar fi fost un pic mai bine dacă primea diagnosticul corect la șapte luni, nu la doi. În lipsa lui nu a putut beneficia de medicamentația necesară. Pentru că simțea că nu a făcut suficient pentru copiii ei, Mihaela și-a dorit să încerce să facă pentru alții.

A vrut inițial o cameră, atât. O cameră unde să-i poată aduce pe copiii cu dizabilități de prin comună, ținuți acasă, ascunși, fără să beneficieze de vreo formă de recuperare. A încercat la primăria din Liești. Nu putea să treacă de ușa biroului în care se afla primarul. I se spunea din prag: „Nu, nu, ce vrei dumneata e imposibil”. La acea vreme toți o credeau nebună, „nebuna care umbla pe uliță cu doi handicapați după ea”.

Noroc că primarii se mai schimbă. Și noroc că unii primari au secretare înțelegătoare. În 2009, după un an de eforturi, Mihaela a reușit să treacă de ușa noului primar, Iulian Boț. El a ascultat-o și i-a promis că va analiza problema. Secretara a găsit rapid locația pentru viitorul Centru – o fostă brutărie, cândva, sediu al Jandarmeriei.

Primăria i-a dat sediul și s-a angajat să plătească utilitățile. Mai mult de atât nu putea face. Mihaela avea nevoie de un aliat, nu neapărat pentru renovarea clădirii, cât pentru terapeuți, specialiști care urmau să se ocupe de cei 14 copii. Secretara a pus-o în legătură cu Fundația Inimă de Copil din Galați.

Întâlnirea cu mediul ONG i s-a părut o minune: „Eu, obișnuită să țipe lumea la mine, să îmi trântească ușa în nas, am dat peste niște doamne calde, calme, care mă ascultau”. Fundația s-a ocupat de instruirea Mihaelei și a înscris-o la cursuri de pedagog de recuperare, de ajutor social prin arte combinate, de masaj.

În februarie 2010, Centrul pentru copii cu dizabilități și-a deschis porțile în Liești. Fundația a plătit salariile și cei de acolo s-au ocupat de toate treburile birocratice. Tot ei au ajutat-o pe Mihaela să aplice în 2015 la granturile oferite de Fundațiile PACT și Vodafone România. Cu banii obținuți, au aranjat un mic părculeț în curtea Centrului, au investit în cursuri pentru informarea comunității și acum urmează să cumpere un microbuz adaptat nevoilor copiilor.

În toți acești ani, Mihaela a mai câștigat însă un aliat. Pe părintele Gabor Titi. „Treaba cu rușinea”, explică părintele, „vine din credința oamenilor că cel care are un copil cu un handicap a păcătuit grav”.

Prin el au aflat oamenii că boala și necazul nu sunt pedepse de la Dumnezeu. Părintele Gabor are un grup mare de tineri colindători. Iarna trecută, i-a convins să meargă la colindat și la cei la care nu mergea nimeni de obicei. Așa se face că de sărbatori colindătorii au mers la Centru, dar și la Mihaela acasă.

„Vă dați seama? Colindători la mine acasă? La mine nu venea nimeni niciodată pentru că spuneau că ai mei nu sunt în stare să asculte”, spune cu emoție în glas Mihaela.

Nu a fost doar greu în ultimii ani. Au mai existat și surprize. Una dintre ele este Andreea, o elevă în clasa a VII-a care în vacanțe e voluntar la Centru. Andreea a scris la revista școlii că a fi voluntar nu înseamnă să donezi un covrig, înseamnă să pui suflet. Și cam asta face ea. Nu s-a speriat când unul dintre copii a început să ţipe şi să lovească. S-a dus la el, l-a luat de mână, l-a mângâiat și nu a încetat nicio clipă să îi vorbească.

„Copiii cu dizabilități sunt minunați și ne pot învăța atât de multe lucruri”, e mesajul Mihaelei care nu vrea să stârnească milă, ci înţelegere. Valentin al ei a scris o poezie. De fapt, el i-a dictat-o ei prin semne și cele câteva cuvinte pe care le știe, iar ea, cu răbdare, a pus-o pe hârtie. De atunci, Mihaela a mai scris câteva poezii. Nu le arată nimănui, dar o ajută să treacă peste momentele mai grele. Asta și-ar dori să învețe oamenii din povestea ei. „A fost greu, dar acum suntem bine”.

Poveste scrisă în cadrul rundei de finanțare Implicat în comunitatea mea derulate în parteneriat cu Fundația Vodafone România.