În pași de dans

O fată dintr-un sat din Tulcea visează să cucerească lumea prin dans.

Text de Ani Sandu / Fotografii de Valentin Boboc

Dacă o întreabă cineva astăzi pe Mihaela Matfei care e super-puterea ei, va răspunde aproape fără să stea pe gânduri: pasiunea pentru dans. Înaltă, zveltă, cu ochi căprui care joacă a nerăbdare și păr șaten lung pe care și-l împinge uneori pe spate cu ochelari de soare, Mihaela are 19 ani, e în clasa a XII-a și lucrează într-un ansamblu popular profesionist. În toamnă vrea să dea la Facultatea de Coregrafie, dar până atunci dansează cu drag la școală, repetiții, evenimente și în timpul liber. Dansul dă ritmul vieții ei.

Nu așa stăteau lucrurile acum câțiva ani. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal Mahmudia, cu bălăcit și pescuit în Dunăre, cocoțat pe dealuri, prin păduri, cu plimbări pe străzi chiar și noaptea fără frică. Simte că a crescut liberă la sat, unde fiecare se poate dezvolta cum dorește, spre deosebire de oraș, în care oamenii devin ce le „dictează societatea”. Doar că, fiind o localitate mică, nu avea decât două opțiuni: să se joace sau să învețe. Ea a ales să se țină de școală. Așa a ajuns să aibă cea mai bună medie în clasă. După ce a descoperit că e bună la științe exacte, a mers la olimpiade și a ajuns în clasa a VII-a pe locul doi în județ la chimie. S-a simțit remarcată și a prins încredere. Era conștientă și că, axându-se pe învățătură, dacă vrea să caute oportunități în afara satului îi va fi mai ușor.

Mama ei, Domnița Matfei, care se ocupă de căminul cultural din sat, spune că, de-a lungul timpului, Mihaela și-a dorit să devină doctoriță, medic veterinar, actriță sau psiholog. Punctul de cotitură a fost în 2011, când Domnița a hotărât să organizeze seri de dans pentru tinerii din localitate. Se strângeau câte o oră la cămin, învățau și repetau pașii dansurilor populare specifice zonei (cadeneasca, ofițereasca, fedeleșul), hore, sârbe, dar și samba sau salsa. Pentru Mihaela, ai cărei părinți sunt amândoi dansatori, nu era o noutate, ci o modalitate plăcută de a-și petrece timpul. Dansa de mică, dar fără să i se pară mare lucru, „prin casă, pe la sărbători, când mergeam la Crăciunuri, la nași”. „Orice fel de muzică, nu conta”.

Lucrurile au devenit mai serioase odată cu întâlnirile din 2011. Au înființat un ansamblu amator căruia i-au spus Salsovia, după denumirea romană a Mahmudiei. Au adus un coregraf de la Tulcea care le-a arătat și dansuri mai complicate și au început să meargă la concursuri și festivaluri. De acolo vine și cea mai puternică amintire de până acum legată de dans a Mihaelei. Era la început de 2012, în Tulcea, la primul festival la care a participat cu ansamblul. Pentru prima oară pe scenă, avea emoții. S-a mai încurcat, ca toți colegii, dar au dansat mai departe cu poftă, iar când au terminat s-au minunat de explozia de aplaude. Mihaela s-a simțit admirată și a impresionat-o că din public și coregraful lor îi aplauda în picioare. „De-atunci m-am gândit că probabil nu aș putea să trăiesc să trebuiască să merg să văd pe cineva dansând și să aplaud. Adică da, dar numai dacă am terminat eu de dansat și m-au aplaudat și pe mine oamenii. Sunt ca un fel de drog benefic aplauzele oamenilor.”

Pe măsură ce i s-a cristalizat dorința de a face o carieră din dans, a început să privească și în perspectivă. Așa a hotărât că, la un moment dat, va face un pas în spate pentru a deveni coregraf. „E o chestie mult mai importantă pentru că, atunci când sunt aplaudați dansatorii, știi că ei sunt acolo pe scenă datorită ție, că tu ai creat ceea ce au dansat ei. Deci oamenii sunt bucuroși, i-au văzut pe ei, dar tu știi că ești omul din spatele reușitei din ziua aceea.” Decizia a luat-o și după ce a intrat la cel mai bun liceu din Tulcea, „Grigore Moisil”, la secția matematică-informatică, dar a constatat că, pe de o parte, nivelul de învățătură fiind mult mai ridicat, îi era greu, pe de altă parte că nu făcea neapărat ce-i place, adică să danseze. După o discuție cu mama, în clasa a X-a a decis să se mute la un colegiu de arte din Constanța. Când povestește despre cum și-a plănuit viitorul, vorbește despre pași, ca la dans. „Primul pas pe care l-am făcut a fost mutarea liceului la Constanța, la coregrafie, al doilea pas a fost să mă angajez la ansamblul profesionist și următorul pas a fost în noiembrie anul trecut când am fost la un curs pentru coregrafi de folclor.”

Angajarea la un ansamblu de dans profesionist a venit anul trecut, odată cu înființarea la Constanța a grupului „Izvoare Dobrogene”. Mihaela a aflat de la școală că se dă concurs, și-a depus CV-ul, a dat probă și a câștigat. De atunci își împarte timpul între școală și repetiții. Spune că ajunge deseori seara acasă și nu mai apucă decât să facă duș și să doarmă. Ritmul alert n-o deranjează. Se relaxează la sfârșit de săptămână, când preferă să meargă acasă la Mahmudia sau să petreacă timp cu prietenul ei, pe care l-a cunoscut în urmă cu un an la un spectacol în comunitatea lipovenilor din județul Constanța. Mihaela e și ea pe jumătate lipoveancă, după tată. N-a învățat limba rusă de la el, a încercat apoi să ia niște lecții, dar nu s-a lipit de ea. Se bucură totuși de această moștenire. „Mai asculți un cântec, mai dansezi un dans rusesc. E interesant. E bine să mai fii și altceva.”

Spune că se va simți cu adevărat coregraf nu când va absolvi facultatea, ci atunci când va urca pe scenă primul ansamblu pregătit de ea. De altfel, nici nu prea are un plan B pentru eventualitatea că nu ar intra la facultatea dorită. „Coregraf oricum pot să devin și facultatea s-o fac mai târziu, adică nu e nicio problemă.” Recunoaște că are emoții pentru admitere, dar pare să le trateze ca pe cele dinainte de un spectacol. „Am emoții, dar ce să faci cu emoțiile? Dacă trebuie să faci, faci. Lași emoțiile deoparte, faci ce trebuie, și după n-ai decât să ai emoții până afli rezultatele.”

Își imaginează că la vârsta mamei sale va locui la oraș și va avea un ansamblu profesionist, care va fi „destul de recunoscut”. Visează să-i plimbe pe membri în afara țării, să-i ajute să cunoască lumea. „Și cred că ar fi foarte important să pot să mă întorc la sat și să predau și acolo, să iau din copiii care or să mai vină și să pot să-i îndrum și pe ei pe drumul ăsta. Pentru că pe mine dacă avea cineva cum să mă îndrume de când eram mică ar fi fost mult mai ușor. Aș fi început direct cu dansurile, m-aș fi dus exact pe ce-mi place mie.”

Deocamdată se bucură și de lucruri simple, ca orice liceancă. Se uită la seriale ca „Legion”, „Once Upon A Time”, „Game of Thrones”, merge la munte și citește, având ca preferate „Romanul adolescentului miop” și „Invitație la vals”. Îi plac chipsurile cu brânză și spune că, în fața lor, „ciocolata poate să aștepte”. Și dansează mult. Muzică populară, bachata, salsa, samba, dans contemporan. „Tocmai mă întorc dintr-un weekend în care am dansat cu tatăl meu nonstop”, spune râzând. Nu-i trebuie vreo ocazie specială. „Muzică să fie, că de dansat dansăm ceva.”

*** Povestea face parte din proiectul Inspirație pentru Viitor, derulat în parteneriat cu Avon Cosmetics România.