Maria Hulea, o femeie minionă și neobosită de 70 de ani din Frâncești, un sat din apropierea lui Târgu Jiu, ne povestește cum a ajuns să caute nevoi și proiecte pentru oamenii de lângă ea.
„Fiii satului Frâncești” s-a întâmplat în 2002. Am văzut un afiș într-un ziar, că se fac recrutări pentru oameni care vor să aplice la niște proiecte care puteau să ajute satele. Tocmai ce murise soțul meu și am vrut să-i fac slujba în biserica de lemn, chiar lângă șosea, la noi în sat.
O biserică frumoasă, monument istoric cu acte. Doar că atunci am aflat că era închisă, înăuntru era o mizerie de nedescris, era inundată. Tot atunci ne-a venit ideea să înființăm această asociație. Am luat legătura cu oameni din sat, în special intelectuali, oameni care lucrau la Compania Lignitului, ingineri, profesori, ca mine.
Lucram ca profesoară de biologie la școala din Peștișani (comuna din care face parte și satul Frâncești), soțul meu fiind din comună. Casa în care stau acum este a socrilor.
Sunt din Arcani, dar m-am căsătorit aici. Am făcut Institutul Pedagogic în Baia Mare. Terminasem liceul în ’64, părinții mei m-au luat de la liceu pentru că altfel sistemul ne amenința că ne va lua pământul să-l ducă la CAP. Tata a avut 20 hectare de teren agricol și pădure și era considerat fiu de boier, dar nu era.
Am fost urmărită așa că m-am dus în Maramureș și am lucrat ca profesor suplinitor în zonă. Erau școli pe creste de munți unde nu se ducea nici un profesor. Acolo am lucrat un an și, mai apoi, am dat la Institutul Pedagogic. Am intrat prima, dar am ales fără frecvența ca să apuc să și muncesc. Soțul meu a fost absolvent de biologie. Ne-am căsătorit, am născut trei copii, unul după altul, n-a fost ușor, în fiecare an câte o naștere, plus examene. Așa am ajuns în Arcani.
Noi am vrut să facem reabilitarea bisericii, a durat doi ani, pentru că a fost nevoie să reparăm fundația, s-au ocupat foarte mult oamenii din minerit. Inițial am crezut că se poate repara acoperișul, dar era plin de carii și a trebuit să fie refăcut.
Apoi am instruit oameni în meseria de zidar. Oamenii nu aveau încredere și nici nu le venea să creadă că pot să obțină un certificat prin Ministerul Educației și Ministerul Muncii pe care să-l folosească și în UE. Majoritatea celor care au urmat cursurile lucrează sub formă de PFA sau sunt angajați.
A mai venit solicitarea din comunitate să facem cursuri de lucrători comerciali. Erau femei care lucrau ca vânzătoare, doar că nu erau plătite ca fiind calificate, și am reușit să facem și asta, prin 2008 – 2009.
În 2008 am curățat albia râului Jaleș, 10 km unde lumea arunca PET-uri și nici nu știau că încalcă legislația mediului.
Am avut întâlniri în fiecare sat, am stabilit un program de lucru, i-am instruit ce să facă, am cumpărat cizme de șold, unelte, saci, După ecologizare, oamenii au înțeles că noi putem deveni o forță dacă știm ce probleme avem și dacă ne implicăm să devenim responsabili. Pentru asta am înțeles să merg mai departe.
Am o fată în grup cu dizabilitate (tetrapareză spastică) care are 2 facultăți (Drept și Economic) și acum două săptămâni a fost respinsă la examenul de contabil de la Oficiul de cadastru din Târgu Jiu.
Deși are facultate, i-au cerut să mai aducă încă trei adeverințe care să ateste că poate fi contabil. Are 28 de ani, scrie puțin mai greoi cu mâna, dar bate la calculator mai repede decât mine. Vrem să monitorizăm toate întreprinderile publice cu bani de la buget să vedem daca se aplica legea ca la 100 de salariați să angajeze patru cu dizabilități.
Fiindcă m-am îmbolnăvit aș vrea să renunț, dar sunt ținută în priză de comunitate pentru oamenii că ne întreabă ce mai facem.
Am mai inițiat câteva activități care au luat amploare de sărbători: festivalul portului românesc de la Frâncești, și toată lumea participă. Am vrut să renunț acum doi ani, m-am îmbolnăvit de inimă. Și fiul mi-a zis nu se poate, trebuie să luptăm. Niciodată nu s-au opus copiii, din contră, m-au sprijinit. La fiica mea acasă se fac ședințele noastre de asociație.
Femeile din sat doresc să facem o excursie. Să mergem la Vâlcea, la Ocnele Mari la salină, la mânăstirea Arnota. Sunt femei simple, cu copii, cu mașini, dar ele vor să mergem singure. Tinerii nu merg cu noi că zic că ne ducem pe la mânăstiri. Asta așa e, ne ducem și acolo. O dată la Băile Govora am mâncat mici, am băut bere, altă dată la Motru, la Băile Herculane. Muncim dar ne și plimbăm.