“ Io mi-am iubit tare mult bărbatu’. Nu mi-ar fi trăbuit altu’… Nici lui nu i-a plăcut decât de mine. I-am şi zis, înainte să moară: *Mă, Gheorghiţă, aşa de drag mi-a fost mie de tine, că puteam să şi mor!* El a răspuns: *Da’ mie!* Asta a fost tot. La vreo două săptămâni, l-am găsit mort în casă.”
Şi acum tanti Ana Rogobete, ultimul rapsod popular al Eşelniţei, are aceeaşi privire lucitoare când vorbeşte despre dragostea pentru soţul ei. Are 78 de ani şi este în continuare o femeie energică, creativă, cu un dezvoltat simţ al umorului : “ Eu nu am şcoală, dar tineretu’ ăsta are mare prostie… nu mai există respect, fetele se poartă cum se poartă. Pe vremea mea, un băiat umbla mult până să fure un sărut de la o fată.” Spune aceste cuvinte zâmbind cu gura strânsă, în timp ce-i şterge colţurile cu mâna dreaptă, un tic al ei.
A slăbit în ultimii ani, hainele de ţară (cămaşa şi fusta peste genunchi) îi atârnă uşor peste trupul bătrân. Poartă pe cap batic închis la culoare, legat sub barbă, şi ochelarii de vedere, negri şi rotunzi, îi dau un aer modern aşa ca şi spiritul ei lucid şi rebel. A fost ultima mireasă care a mai purtat costum popular la nuntă şi prima, din generaţia ei, ce a îndrăznit să-şi părăsească soţul ales de familie, iar azi e un reper pentru cei tineri: este povestitoarea satului pe teme de tradiţii şi strămutare.
A copilărit în Ogradena Veche, satul în formă de cruce, unul din cele patru sate, de pe malul Dunării, mutate, prin anii 70, ca urmare a construirii barajului “Porţile de Fier”. “O uliţă se făcea către Dunăre şi acolo era un parc pătrat, înconjurat de tei şi o cruce cu Iisus Hristos în margine. Jos, lângă Dunăre, erau turcii care veneau cu bărcile şi pescuiau. Ei aduceau alviţă, bomboane, îngheţată când se făcea joc.”
În perioada iernii, se făceau şezătorile pe la casele cu fete tinere unde tanti Ana Rogobete era invitată specială datorită vocii ei. Aici se lucra lucru de mână, se scărmăna lână, se curaţa porumb pentru măcinat, dar, mai ales, se cânta. Veneau “junii” şi cântau pe la ferestre în aşteptarea “drăguţelor” lor pe care le conduceau apoi acasă. Dar cântau şi bătrânele, cântece vechi pe care le învăţau şi fetele.
De la animatul serilor de şezătoare cu glasul ei, tanti Ana a ajuns să fie nelipsită de la toate serbările ce deschideau, pe vremuri, balurile în satele dunărene, iar mai târziu să cânte chiar pe scena unor festivaluri. “Pe la vreo 30 de ani am fost prima dată la un festival. A fost la Dr. Tr. Severin, la Festivalul Porţile de Fier I şi am luat locul III pentru creaţie.” În 2006 Consiliul Parohial Eşelniţa îi sprijină publicarea primului şi singurului volum de cântece populare care este deschis de “Balada satelor strămutate”, cântecul care a făcut-o cunoscută în zonă.
Cum a ramas strămutarea întipărită în sufletul ei? Propriile cuvinte redau cel mai bine zbaterea oamenilor din acele vremi, cu exactitatea povestitorului ce a trăit acea durere: „Au anunțat cu mulți ani înainte, dar oamenii n-au crezut. Cum să iese apa în sus? Era un pic de pantă cum ar fi la biserică, o pantă mai sus. Când a venit vremea să se mute satele, nici nu mai știu când, (am acasă scris în caiet) s-au mutat în trei etape nu odată tot satul: prima etapă a fost cea mai grea, cea mai dureroasă pentru că oamenii n-au înțeles. S-au dus înainte de asta la București, două echipe de oameni. Un om mai isteț, Moacă Tănase, i-a dus și au stat la masă ”nu cu Ceaușescu, ci cu un deputat” căci oamenii voiau să se mute la Ogradena. Nu s-a ținut cont de asta și oamenii ai bătrâni tot n-au crezut. Au arăt în grădini și când venea valul nu se mai retrăgea înapoi și rămânea acolo. Și tot așa ”val din val”. mai trăgea un pic ca să poată lumea care n-a vrut să-și ia lucrurile, s-au înecat case nedemolate, a rămas mâncare în beciuri.
Erau flori, case cu flori, păsările se adunau în pom și plângeau a jale. Nu s-au tăiat pomii și mașinile mergeau după pomi. A fost ca la război. A plâns lumea. Armata trăgea grinzile celor care nu-și demolaseră casele. Își luau ce mai găseau de la acoperiș. Au mai rămas ziduri. Nu au plecat până nu și-au scos morții din cimitir că i-a înecat apa. S-a spus că s-au răscumpărat pământurile cu 25, 50 bani și nu se va plăti curentul în Clisura Dunării unde s-au înecat 15 sate de la Svinița la Gura Văii. Nici măcar o reducere n-au făcut”.
“Nu mai eram în Ogradena când s-a început strămutarea. Bărbatul meu lucra pe maşină şi mă lua să văd ce s-a mai făcut pe Clisură. Era jale. Cel mai tare m-a durut să-mi văd casa părintească fără acoperiş şi cu ferestrele scoase. Atunci am zis să scriu ceva, ca să ştie şi nepoţii mei ce a fost şi să nu uite. Un an am lucrat la baladă. La fabrică, la Orşova, când eram în tura de după-amiază, cântam încet şi iar modificam şi tot aşa. Voiam să sune cât mai frumos şi mai adevărat.”
Versurile baladei compuse de tanti Ana Rogobete sunt cutremurătoare. În cuvinte simple şi în grai bănăţean, a reuşit să rezume o pagină de istorie locală care, în această formă vie, se va transmite mai departe în siguranţă: “Într-o primăvară, flori de pe răzoară/ Lumea-n sat vorbea că ne vom muta/ Bătrâni auzau, dar ei nu credeau… Satul Ogrădene, sate dunărene/ Vine-o mare apă, Dunărea vă-neacă… Ce-a mai fost la noi ca şi la război/ Oamenii plăngeau, căşile strâcau… Şi scoteau, plângând, morţii din pământ/ Lacrimi şi suspine, apa mare vine. ”
Încă mai există oameni într-o lume ce pare să nu mai ştie încotro, oameni ce-şi amintesc bine ce a fost şi care mai pot sfătui în legătură cu ceea ce nu ar trebui să se repete. Ana Rogobete, doda Eşelniţei, este unul dintre ei.