Naomi Badea are 18 ani și face parte din Clubul tinerilor de succes din Ciocănești, o comună din Dâmbovița, acolo unde când avea 13-14 ani a învățat să organizeze o tabără de vară pentru copii, după ce un facilitator comunitar a îndrăgit-o. Naomi, care acum muncește la Londra ca să strângă bani pentru a da la Drept, este nepoata Magdei Diaconu, o veterană a agitării civice din satul Vizurești.
Domnul Șerban (n.r: facilitatorul comunitar) ne-a spus într-o zi „de astăzi faceți parte din Clubul Tinerilor de Succes și ne-am dus și noi la o ședință. Mi-era foarte greu pentru că învățăm după-amiaza, mai lipseam de la școală ca să ajung la ședințe. Eu am făcut Liceul Teologic Penticostal Emanuel la București. Când a apărut școala de vară, în 2009, la început ajutam managerii, mergeam pe la diferite ateliere, vedeam ce le lipsește, ce trebuie să aducem, și după, în 2013, am organizat-o noi.
Ne-am dorit să amenajăm un traseu cicloturistic. Noi voiam mai ales un spațiu pentru noi, tinerii. De ce? Pentru că aveam conflicte, nu ne înțelegeam cu cei din celelalte sate, se făceau diferențe. Noi de aici, din Vizurești, eram văzuți ca fiind romi, țigani de către ceilalți din alte sate ale comunei.
Și ne-am întrebat ce am putea face să ne placă ceva tuturor. Ce loc, ce spațiu, ce activitate? Ne-am gândit la un parc de distracții cu role, și apoi am stat și ne-am gândit mai mult, singurul transport al nostru este bicicleta. Toată lumea are una în curte. Și ne-am gândit să facem traseul acesta cicloturistic mai ales că noi avem râul aproape, și pădurea, la fel.
Am strâns tineri din toate satele, am început ecologizarea, băieții au început să sape digul, și am făcut traseul de 26 de kilometri. La deschidere au venit foarte mulți cicloturiști.
Traseul avea diferite opriri și le dădeam gogoșile Magdei, a avut aici un popas unde am mâncat gogoși, au băut o limonadă, s-au oprit și la cramă, prin pădure. Dar vrem să dezvoltăm mai mult pentru că noi avem producători locali, sunt oameni care fac mături, de la noi pot cumpăra brânză.
Vreau să mă axez pe ce îmi place cel mai mult, m-am gândit la Asistență socială, Sociologie sau Jurnalism dar acum a apărut ideea cu Dreptul.
Dacă rămân în comunitate vreau să devin consilier și să intru în primărie, ca să pot să schimb lucrurile din interior. Și mă gândeam că dând la drept și devenind jurist o să am mai multe șanse.
O să caut un loc de muncă în Anglia – orice. Am lucrat și aici în București, am fost și baby-sitter, am lucrat și la promoții, în clasa a XII-a am lucrat o perioadă la contabilitate la o pensiune. M-a întrebat managerul de acolo „Știi să folosești Excel-ul?”. Făceam față că învățam noaptea, dimineața eram la școală, după-amiaza lucram part-time, apoi veneam la cămin, dormeam o oră două, și apoi făceam 2-3 cafele și învățam.
Am fost la o ședință de consiliu local în iunie ca să dea drumul dispensarului și să ne pună energie electrică în căsuța de cultură. Căsuța a fost construită în 2013 și de atunci nu avem curent. Avem 2 calculatoare și mai primim încă cinci din donații, dar nu avem ce face cu ele. Iarna nu prea stăm aici. Și a treia problemă a fost popasul turistic pe care vrem să-l construim, să ne dea teren lângă școală. Ne-au spus că e pășune și că avem voie să amenajăm. Consilierii au țipat la noi, verișorul meu încerca să-i explice unui consilier ce înseamnă advocacy, tatăl lui încerca să-i explice activitățile cu copiii pe care le facem în căsuță, eu mă certam cu o secretară și tot așa. Nu ne lăsau să vorbim.
Am fost la un curs de advocacy cu mătușa Magda și mi-a venit acolo o idee. Am strâns toți copiii din comunitate, i-am pictat pe mână, și i-am pus să-și amprenteze palmele pe o pânză albă de trei metri. Apoi am scris un mesaj: „Aici ar trebui să fie un popas turistic” – și am scris ce înseamnă popas turistic, adică loc de joacă pentru copii, tarabe, foișor, un grătar – „dacă primăria ne dă terenul”. Și-ntr-o noapte l-am pus aici în fața căsuței de cultură pe gard. Directoarea școlii a spus dimineața că ce înseamnă asta? Că nu o să mai avem nicio șansă să obținem terenul dacă o să protestăm așa. L-am luat de acolo și acum vrem să-l prindem în niște lemne ca să-l punem jos pe terenul de lângă școală.
Eram foarte timidă și cu ajutorul Clubului, am reușit să-mi modelez caracterul. De exemplu dacă nu aș fi lucrat la organizarea școlii de vară, sau la traseul de cicloturism, nu puteam să mă duc să fac față la pensiunea unde am făcut contabilitate.
Pentru că acolo, deși am lucrat la contabilitate, trebuia să sun, să vorbesc, să primesc turiști care veneau să se cazeze. La noi în comunitate a fost un copilaș de 3 ani, bolnav de quilotórax – o boală la plămâni prin care tot ce mănânci se strânge la plămâni. Singurul mod de supraviețuire era să consume mult lapte, o cutie costă 200 de lei, și ajungea trei zile. M-a sunat tatăl copilului într-o zi, eram la ore, la liceu, și mi-a spus „Naomi, ajută-mă cumva că mai am o porție de lapte pentru copil”. Și am început să sun la toată lumea, până seara i-am strâns 1.500 lei și am venit și i-am adus. Tatăl băiețelului și-a găsit o slujbă la Kaufland și acolo a auzit de niște sponsorizări.
Am trimis mail la firmă și i-am întrebat dacă n-ar putea să-i dea și lui o sponsorizare. Mi-au spus că nu au cum să facă asta pentru un angajat, dar îi pot da un salariu social care să includă și suma necesară pentru laptele lunar. Dacă nu lucram în comunitate, nu aș fi avut tupeul să fac asta.
Pentru mine, dezvoltarea comunitară nu poate exista fără voință, curaj și încredere. Motto-ul meu este: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Dacă tu nu te schimbi, nu poți schimba nimic, oameni și comunitate.