Iulica Aivănoae n-a stat prea mult pe gânduri înainte de a porni un club de fotbal în miniatură în localitatea Valea Corbului din județul Argeș, un sat cu drumuri înguste și case șubrede, protejate de dealuri verzi, cu păduri în care par să se petreacă lucruri magice. Un fel de magie e și când o vezi pe Iulica scriind cu markerul nume și numere pe tricourile și maiourile unor puști între 8 și 12 ani sau direct pe pielea lor.
Așa pornesc echipele de fotbal, așa devine joaca joc, așa ajung să existe acum, în Valea Corbului, patru echipe. Două încă n-au nume, celelalte, Tunet și „Fulger”, sunt gata de acțiune.
În sat locuiesc preponderent romi și sunt peste 300 de copii. Cu mulți dintre ei Iulica lucrează din adolescență, în cadrul bisericii penticostale. Îi învață jocuri, să citească și-i verifică la teme.
Încearcă să lupte cu principalele probleme, abandonul școlar și căsătoriile timpurii, dar și cu dezinteresul copiilor unii față de alții. Spune că au devenit mai răi de când părinții unora au plecat să lucreze în străinătate.
Unii au bani, unii nu au, unii au vile, unii au bordeie și asta îi diferențiază. Nu sunt prieteni, nu socializează.
Pentru că a durut-o prăpastia dintre ei, a zis că nu poate sta deoparte. I-a întrebat ce le place să facă mai mult, iar băieții au strigat, în cor, „Fotbal!”. „Atunci, asta-i de făcut”, și-a spus Iulica, deși tot ce știa despre sport e că soțul ei îl urmărea la televizor.
Când a anunțat că face echipă de fotbal, s-au strâns peste 30 de copii, pe care i-a împărțit nu după cum au vrut ei, ci cum s-a gândit ea că ar fi bine să se împrietenească, un amestec de copii bogați și săraci. Le-a zis de la început: „Dacă nu sunteți echipă, nu jucăm fotbal!”. Iar, pentru fotbal, copiii au acceptat și ideea de echipă, la fel cum o acceptă și pe Iulica drept antrenor, deși văd că încă nu știe regulile și o păcălesc, îi zic „aut” în loc de „fault” sau „fault” în loc de „corner”.
Iulica nu se supără, învață regulile de la băieții mai mari ca să devină un antrenor bun. Cel mai mult o interesează să-i vadă jucând împreună, cu pase, nu ca acum, șutând direct la poartă cum prind mingea. Se gândește că poate ajunge vreunul dintre ei fotbalist cunoscut și mai spală din renumele satului. „Suntem cel mai mare sat de rudari din județ și oamenii nu ne privesc chiar bine. Toți ne văd ca cerșetori sau furători.”
Iulica a crescut într-o familie de șase frați, cu părinți care i-au îndreptat pe toți spre școală, chiar dacă asta însemna că se trezeau la șase dimineața și băteau șase kilometri pe jos până la gimnaziul din comună. De la 11 ani a început să-i ajute pe cei din jur. Când vedea copii de vârsta ei pe care părinții nu-și permiteau să-i trimită la școală, le arăta ea cum să citească și să scrie.
Ca să nu-i mai vadă nearanjați, a învățat și să-i tundă. Pentru că mama n-o lăsa să aducă în casă copii murdari, de teama păduchilor, încerca să-i facă să arate ca ea. Una dintre colegele ei de gimnaziu, Natalia Niță, și-o amintește drept o fată cuminte, care imediat sărea să ajute când vedea pe cineva amărât.
Nea Ilie, cel mai bătrân om din sat și cel care a adus curentul electric în localitate în 1978, a remarcat-o și el de mică. „Isteață, cuminte, dădea tot timpul bună ziua” și se ambiționa să facă lucruri bune.
Din lipsa banilor și pentru a-i oferi o șansă fratelui mai mic, Iulica a renunțat să meargă la liceu după gimnaziu. „Am socotit noi că el e băiat și trebuie să aibă școală.” S-a orientat atunci spre meserii practice. A luat plăcerea de a tunde din copilărie și-a transformat-o în pasiune, devenind coafeză. De la aranjat părul surorilor când plecau la școală a ajuns să facă împletituri și cocuri la nunțile din sat. Când a văzut că lumea e interesată, a făcut și un curs în domeniu la Pitești. Mai câștigă și din croitorie, pe care a învățat-o de la mama. Iulica le-a școlit apoi și pe alte două-trei fete din sat.
S-a căsătorit după 20 de ani cu Dan, un bărbat cu un an mai în vârstă ca ea care lucrează ca tâmplar și constructor și pe care-l știe de mică. El spune că Iulica l-a cucerit în special prin seriozitate și cum se dăruiește copiilor. Acum au și ei doi, o fetiță de patru ani și un băiat de nouă ani.
Ei sunt cei care au impulsionat-o pe Iulica să se reapuce de școală. Era gravidă cu fetița când a decis să reia cursurile la liceu, la Mioveni. A vrut să fie un exemplu pentru copii, să nu aibă motive s-o întrebe de ce le cere lor să facă școală, dacă ea n-a absolvit. „Să nu fiu o rușine pentru ei.”
Acum, la 31 de ani, Iulica a terminat liceul. Mai trebuie să treacă un hop, examenul de bacalaureat, la care nu s-a înscris în vară de teamă să nu pice. „Am zis să mă mai pregătesc.” Învață și pentru permisul auto, unde a trecut sala, dar a picat de trei ori la traseu. „Îl iau până într-un final.”
Între timp, continuă să-i învețe pe cei din sat să citească, uneori și pe oameni în toată firea, care nu pot altfel să dea examenul auto. Cu alți voluntari din sat, a făcut un loc de joacă, unde a constatat că unii copii nu mai văzuseră un tobogan. „S-au pus ori pe burtă, ori cu spatele pe el. A trebuit să-i învățăm cum să-l folosească.”
Pentru viitor, visează să existe o fabrică în sat, la care să poată munci măcar câte un membru din familie. Pentru ea, nu-și mai dorește mare lucru în afară de a lucra în continuare alături de copii. Acum că tot a devenit antrenor de fotbal, mai în glumă, mai în serios, spune că vrea să se apuce și ea de sport, de exemplu să facă fitness. „Am să fiu cea mai tare babă.”