100 de kilometri sunt până în București din satul Pietrișu din Giurgiu, nu departe de Dunăre, iar când îți faci curaj să pornești la drum treci pe o șosea mărginită de plopi, cu câte o bandă pe sens, pe lângă câmpuri de porumb, floarea soarelui și borne șterse pe care nu mai distingi nume sau distanțe. Casele mărunte, majoritatea fără etaj, se ascund în umbra unor brazi înalți și stufoși.
I-a trebuit ceva curaj lui Andrei Moldoveanu, un tânăr rom de 17 ani, să se depărteze într-atât de casă pentru a merge la liceu. Face două ore cu microbuzul până în Capitală, unde e în clasa a XI-a la Colegiul Tehnic „Iuliu Maniu”.
„Când eram mic, n-aveam vise de liceu. Până într-a IX-a, n-am ajuns decât o dată în București.”
Povestește de parcă nici acum nu i-ar veni să creadă că a reușit, cu sprijinul unor oameni din comună care i-au dat bani ca să poată sta în București. Locuiește la cămin, care îl costă 270 de lei pe lună. Spune că, la cât de mici sunt veniturile în comunitate, fără o bursă nu poți merge la un liceu bun, nici măcar în Giurgiu.
Andrei provine dintr-o familie cu patru copii, el fiind cel mai mic dintre băieți. Tatăl muncește în agricultură în Spania, iar mama lucrează cu ziua prin sat sau strânge urzici și le vinde. A învățat de la părinți că, „dacă n-ai școală, nu faci nimic”.
Îi place în București, dar simte și presiunea încrederii care i-a fost acordată. „Tre’ să înveți, că doar nu stai să cheltui niște bani degeaba.” Când prietenii îl cheamă seara în oraș, dacă are vreun test îi refuză. E la secția de turism și alimentație, iar după ce ia bacul se gândește să dea la Academia de Poliție. Vrea să ajungă polițist la oraș pentru a face dreptate.
Sunt momente, în viața fiecăruia, când lucrurile o pot lua într-o direcție sau alta, când posibilitățile viitorului se împletesc cu barierele prezentului și, chiar dacă simțim că nu putem controla tot ce ni se întâmplă, e important să mergem înainte și să încercăm. E, cumva, locul în care se află acum Andrei. Se ambiționează să le dovedească oamenilor din sat că nu s-a chinuit degeaba să meargă la școală și să nu-și dezamăgească mama, care a insistat să nu renunțe.
„Am trăit chinuit și încă ne chinuim. Când vezi că ia ultimul ban din casă și ți-l dă ție și ea rămâne fără niciun ban, parcă nu-ți vine să-l iei.”
Vorbește deschis de momentele de cumpănă și de gândurile de a pleca în vacanțe în Spania, pe urmele tatălui, deși a fost avertizat că nu-s sigure locurile de muncă și e greu. „Asta e, încercăm peste tot.”
Andrei se întoarce periodic acasă, nu doar pentru a fi alături de familie, ci și pentru a paritcipa la activitățile Asociației Datini-Educație-Cultură Găujani, care-și propune să țină vii tradițiile din zonă și să dezvolte comunitatea.
A făcut ateliere cu copii, a amenajat o grădină comunitară și a jucat într-o piesă de teatru menită să atragă atenția asupra pericolelor căsătoriei timpurii. „Încercăm să facem și noi ceva frumos aici, să nu fie un sat părăsit de lume, să nu-l știe nimeni.” S-a implicat pentru că a înțeles ce ușor se poate schimba viața cuiva. „Când am văzut că am fost ajutat și-mi place să fiu ajutat, eu de ce să n-ajut?”
Pentru Andrei, viitorul se concentrează într-o singură imagine: el, în uniformă de polițist, intrând în curte ca să-l vadă mama. „Sunt singur că mă va lua în brațe și o să plângă.” Atunci i se va fi împlinit visul cu adevărat, când o va vedea fericită că a reușit.