Doi puști timizi cu ghiozdan în spate deschid încet ușa de lemn pe care scrie „Cabinet limba romani Prof: Gabriela PĂDURARU” și accelerează râzând când o văd în mijlocul clasei, între scaunele verzi, pe ea, cea care îi ghidează din toamnă prin incertitudinile propriei limbi și necunoscutele matematicii sau limbii române. Măruntă și subțire, Gabriela întinde mâna și îi cuprinde în timp ce i se cuibăresc, amândoi deodată, cu ghiozdane cu tot, în puloverul ei mov. Copiii sunt la clasa pregătitoare și, până s-o cunoască pe ea, nu știau niciun cuvânt în română. Ca să demonstreze progresul pe care l-au făcut, profesoara îi întreabă cum îi cheamă.
– Adam Mădă.
– Adam Mădălin. Dar știi câți ani ai, Mădă?
– Șapte.
– Șerbănel! Ne spui cum te cheamă?
Șerban își șoptește și el numele.
– Și mai cum? Cumva Mihai?
– Puro!, spune repede celălalt băiat.
– Nu Puro, că Puro era în romani. Acum ne cheamă Șerban.
„Puro”, care înseamnă „alb”, e numele lui de scenă în comunitate, explică Gabriela. Acum Șerban a învățat nu doar să se prezinte în română, ci și să spună că vrea să mănânce sau să ceară voie la toaletă. „Îmi vorbesc un cuvânt în română și unul în romani. Mă așteaptă la ușă în fiecare dimineață și se țin după mine ca după o capră.
De când i-am înscris, mi-au intrat rău de tot la suflet.”, spune Gabriela despre cei doi, care fac parte dintr-un proiect menit să-i atragă pe copiii romi la școală. Pentru că sunt încă în pauză, puștii îi cer voie să meargă la locul de joacă din spatele școlii, amplasat în urma eforturilor Gabrielei și a câtorva persoane din sat.
Piatra este un sat de aproape 1900 de locuitori din județul Olt, situat la 12 kilometri de Slatina, iar Gabriela lucrează la școala din localitate din 2007, când s-a scos postul de profesor de romani la concurs. În timp a devenit nu doar omul de legătură între comunitatea de romi și restul satului, ci și motorul care pune în mișcare proiecte pentru comunitate, cum ar fi un program de after-school și prin care 20 de copiii romi iau gratuit masa de prânz la școală. La 41 de ani, crede că abia acum face meseria care i se potrivește. N-ar schimba-o nici dacă i-ar propune cineva un salariu de zece ori mai mare. „Îmi iubesc copiii de la școală ca și cum ar fi copiii mei.”
Gabriela n-a visat să devină profesoară. Când era mică, își dorea să fie doctoriță, pentru că îi plăcea să facă injecții. Apoi s-a orientat spre drept, gândindu-se că i se va potrivi meseria de avocat. A terminat o facultate în domeniu la Slatina, dar n-a mai ajuns să profeseze. Spune că nu reușea să facă practică, pentru că peste tot i se cereau bani. Așa a ajuns să lucreze ca vânzătoare într-un bar din Piatra-Olt, orașul în care locuiește, situat la trei kilometri de satul Piatra. Muncea în ture de la opt dimineața până pe la trei noaptea și nu mai apuca să petreacă timp cu băiatul ei, care tocmai intra la școală. Când a aflat că există un post de profesor de romani pentru care ar putea aplica, i s-a părut ocazia perfectă de a începe o nouă viață.
Nu cunoștea limba, dar s-a apucat să învețe. Își amintește și acum primele cuvinte: „manro” (pâine), „kher” (casă), „bal” (păr), „balo” (porc). De la un simplu curs a ajuns să se înscrie la facultatea de limbi străine, iar anul trecut a luat licența în romani. A mai făcut încă vreo zece cursuri de limbă, istorie și civilizație a romilor și e hotărâtă să continue. „Sincer, cred că ar mai fi loc, că toată viața învățăm.”
Cel mai tare o bucură că vede că munca ei dă roade. Dacă în 2007 lucra doar cu șapte copii, acum are în grijă 75, plus 15 înscriși la grădiniță. Încearcă să-i atragă nu atât prin teorie, cât prin joc. Pictează împreună, cântă, se uită la filme. E unul dintre motivele pentru care sala în care predă e o explozie de culoare, pereții fiind ornați cu desene de oameni de zăpadă, fluturi sau flori, făcute de copii. I-a învățat alfabetul, tabla înmulțirii, dar și cum să se comporte.
„Știu că trebuie să facem curat în clasă, mâncăm cu furculiță, cuțit.” Și cei din comunitate văd că se mișcă lucrurile. Spun că înainte cei mici nu știau „ce înseamnă școală, să vorbească și ei românește, să scrie ceva, să deseneze ceva, să ia și ei un cadou de la cineva”. „De când a venit doamna Gabi, s-a schimbat tot la noi.”
Și Gabriela simte că s-a schimbat de când lucrează cu copiii. A devenit mai calmă și înțelegătoare. „Ei chiar au nevoie să fii calm, să-i înțelegi. De multe ori îmi spun și dacă au mâncat și dacă n-au mâncat, dar trebuie să-i iei mai ușor.”
Când se termină pauza, fără să se audă vreun clopoțel, elevii năvălesc în clasă. Își caută numele pe caietele de pe catedră, răscolesc printre pixurile dintr-o cutie până îl găsesc pe cel potrivit și iau loc în bancă. Gabriela face prezența, în timp ce copiii încă se foiesc și hârșâie câte un scaun.
– Daniela.
– Prezent.
– Cosmin.
– Prezent.
– Răzvan.
– Prezent.
Lipsește Radu Iorgu. O fată îl pârăște că a fugit de la școală. Gabriela continuă.
– Ionuț.
– Prezent.
– Denisa.
– Prezent.
La final, numără 21 de elevi, cu doi în plus față de cei cuprinși în program. Se-ntâmplă uneori să fie mai mulți, mai ales că la prânz vin cele 20 de porții gratuite de mâncare, dar Gabriela nu se-ndură să-i îndepărteze. „Acasă poate n-au ce mânca. Mănâncă doar laptele și cornul de la școală. Câteodată mai trecem noi cu vederea și mai oprim doi-trei, că sunt frați.”
În timp ce copiii se luptă să-i atragă atenția („Doamna Gabi!”, „Doamna Gabi!”, „Liniște!”, „Doamna!”, „Doamna!”), Gabriela dă semnalul că nu mai e de joacă.
– Deci! Stați jos acum. Sunteți toți în bancă, Mărie? Gata! Toată lumea copiază de pe tablă.
Roagă un băiat să iasă în față ca să scrie după dictare și deschide abecedarul.
