Când eram copil, prin `55, mama îmi făcea mărţişor, nu avea de unde cumpăra şi nici cu ce. M-a învăţat şi pe mine: făceam un cerculeţ mic, cam cât o monedă de zece bani, îi făceam o gaură în mijloc pe unde băgam acul şi umpleam cercul cu aţă roşie sau albă, de bumbac sau mătase, băgam vârful foarfecii pe marginea cartonului, pe sub aţă. Tăiam de jur împrejur, legam în mijloc, lângă gaură pe unde se bagă acul, îl aranjam şi ăsta era mărţişorul.
Doi ciucuri, unul alb, unul roşu şi un şnur. Îl făceam fundiţă şi mi-l cosea mama în piept. Trebuia să-l port până cânta cucul şi apoi să-l arunc pe un mărăcine înflorit.
Noi spunem mărăcine la arbustul numit şi păducel din ale cărui flori se face ceai pentru inimă. Nu ştiu dacă e vreo legatură sau doar pentru că înfloreşte printre primii. Dar şi zarzanul-corcoduşul are ţepi şi înfloreşte printre primii. Altceva nu ştiu, aşa, mai de demult.
Eram foarte fericită când îmi făcea mama mărţisor, era ca o magie. Căuta carton, de regulă o copertă de caiet, creion, de obicei chimic, şi trebuia să ai mare grijă să nu greşeşti pentru că nu se ştergea şi să nu uzi hârtia pentru ca se întina, apoi fire de bumbac sau mătase din rezerva de fire pentru cusut iile de Paşte. Îl executa la lumina lămpii, că doar seara avea timp.
Mărţişorul era de pus în piept la noi. Iar din şcoală îmi amintesc şi acum cu plăcere cum îi puneam doamnei învăţătoare mărţisorul în piept, cu bold, cum îi simţeam parfumul discret şi îi vedeam obrazul pudrat şi rujul. Era întrecere care învăţătoare avea mai multe mărţişoare: întrecere între noi, nu între învăţătoare. Ca o dovadă de dragoste.
Altceva în martie? Se curăţă grădinile, livezile şi mergem după ghiocei. Dealurile sunt pline cu “locuri” cu ghiocei. Fiecare copil sau grup de câţiva copii are “locul ” lui în care merge în fiecare an. Locul meu şi al prietenelor mele este destul de departe, dar priveliştea face toţi banii. Am arătat locul şi copiilor mei şi ne ducem şi acum după ghiocei. În primăvara în care nu mergem, nu simţim că a fost primăvară. Acum încă mai pot urca, dar am făcut multe fotografii cu satul văzut de acolo de sus, ca să le pot privi cand n-oi mai putea urca.
Maria Martinescu, Corbeni (Argeş)