Când a văzut prima oară o banană, Sorina Bunescu era în clasa a șaptea și mergea cu sorcova în satul natal, Merișani, din județul Argeș. Așa se obișnuise să strângă bani de rechizite de sărbători, luând la rând gospodăriile. Deja se simțea însă prea mare pentru a mai respecta obiceiul, așa că își anunțase mama că e ultimul an de sorcovit.
– Ale cui sunteți?, le-a întrebat unul dintre cei mai bogați oameni din comună, pe ea și pe sora mai mică, atunci când i-au bătut la poartă.
– Ale lui Titel Bunescu, a spus Sorina.
După ce le-a mai întrebat cum le merge, ce face „mamaie”, bărbatul le-a invitat înăuntru.
– Hai să vă dea tata ceva!
Atunci a scos, de după sobă, o banană. Era caldă, aproape neagră și avea gust de dovleac. Sorinei i s-a părut oribilă. S-a mirat: „Ce le place la ăștia bogați!”. După ce omul le-a dat și niște bani, au plecat. A rămas cu ideea că „Uite, băi, ce înseamnă cine are banană și cine nu!”. În timp a ajuns la altă concluzie:
„Diferența între mine și ăla cu banană e că unii dintre noi au devenit prieteni cu sistemul, alții nu”.
E întâmplarea în care Sorina, ajunsă acum la 41 de ani, găsește cheia la multe dintre lucrurile spre care a gravitat de-a lungul vieții. „Cred că sunt anticomunistă. Cred că de acolo îmi vine harța asta, hărțuirea a tot ce înseamnă nedreptate.” Crede în capitalism, că fiecare trebuie să primească ceea ce merită, dar i se rupe sufletul când vede oameni sărmani. Așa că a devenit activistă.
Sorina își mai amintește din copilărie că mânca ou prăjit cu mălai, pâine cu gem și, pentru că nu aveau lapte, bea un surogat de cafea. Părinții nu țineau păsări în curte, deci în general le lipseau din dietă. Ce făceau însă toți copiii din comună era să meargă la scăldat în lacul de acumulare Vâlcele. În clasa a patra, toată lumea știa să înoate. În vacanța de vară, cei mici mergeau cu oile și vacile pe dealurile care împrejmuiesc comuna.
A plecat din sat ca să facă liceul la Pitești, aflat la mai puțin de 20 de kilometri de casă, apoi a mers în București la Facultatea de Filozofie. Toată lumea spunea atunci: „Pune mâna și învață, ca să pleci de-aici, de la vaci, de la oi. Trebuie să fii inginer, să fii într-un fel.” În Merișani, oamenii se lăudau că fiecare a avut în familie cel puțin pe cineva care a mers la facultate. „În familia mea doar tata a rămas al locului. În rest toți unchii mei au studiat.” În București, după facultate, a lucrat la Asociația Pro Democrația, unde crede că și-a depășit limitele și i s-a șlefuit spiritul de luptătoare.
În 2006, după aproape 13 ani de locuit în capitală, și-a reamintit de lacul, dealurile și „tinerețea” din Merișani și s-a hotărât să se întoarcă acasă. „Mi s-a părut că nu mai e nevoie la București. Tot timpul am impresia că la țară e mai multă nevoie.”
A contat și că soțul ei, absolvent de ASE, nu suporta viața în capitală. Și-au promis că, dacă vor vrea să meargă la teatru sau la operă, vor bate și săptămânal cei 110 kilometri până la București. Au hotărât să înființeze o organizație neguvernamentală în Merișani, cu misiunea de a dezvolta spiritul civic și antreprenorial din localitate, și i-au zis APT (Asociația Partener pentru Tine). Tot după ce s-au mutat la Merișani li s-au născut și cele două fete, Ilinca și Mara, de șapte, respectiv cinci ani.
Au pornit cu o cafenea publică pe tema salubrității în Merișani, organizată împreună cu organizația CeRe din București. „Aveam multe deșeuri în comună, primăria n-avea idee cum o să le strângă. Am luat hotărârea că nu trebuie să-l lăsăm pe domn primar de capul lui să stabilească care vor fi prețurile de colectare a deșeului.” Au strâns oameni din localitate și au stabilit cum să fie adunate gunoaiele, ce taxe să existe, pe ce criterii, iar primarul, care a participat la discuții, a ținut cont pe jumătate de dorința lor.
Au urmat diverse proiecte prin care au încercat să-i implice pe locuitori în viața comunității. Au editat un buletin cu drepturile cetățenilor, au făcut ecologizări și campanii privind problemele de mediu din arii protejate, au ajutat comunitatea de rudari din comună, au făcut presiuni pentru repararea drumurilor, au monitorizat activitatea administrației locale și i-au încurajat pe oameni să participe la ședințele consiliului local.
„Prima dată n-a venit nimeni. Eu cu soțul. Dup-aia au început să vină, câte unul, câte doi.” Cel mai mult au fost 12 persoane.
Au văzut cum sunt discuțiile și au smuls câteva promisiuni de rezolvare a unor probleme de la primar, cum ar fi să facă un șanț într-o anumită zonă. Când au văzut în ședința următoare că nu s-au rezolvat, au început să-i bată obrazul primarului. Supărat, acesta a chemat poliția, i-a dat afară și a declarat ședințele închise. Inițial, Sorina voia să-l dea în judecată. Pregătise toate actele. La ședința următoare, primarul și-a cerut însă scuze în fața oamenilor, iar Sorina a renunțat. „Am zis: «Bine că n-o să ne mai dai afară de-acum încolo!»”. Dacă la primele ședințe monitorizate, discuțiile nu durau mai mult de zece minute, chiar dacă erau pe listă șapte proiecte de hotărâre, pe parcurs au ajuns și la o oră și jumătate.
Sorina vrea să vadă schimbări de durată, așa că ezită când o întrebi dacă e mândră de ce-a reușit. „De multe ori am avut sentimentul că n-am făcut decât să zgârm. Să fac oamenii să se uite la o anumită problemă, să fie mai atenția la ea. Dar n-aș spune că eu am contribuit la o schimbare definitivă.” Din toate problemele în care s-a implicat, cel mai tare o enervează nedreptatea socială. „Dacă simt eu că s-a întâmplat ceva nedrept cu un om, încep să nu mai pot să dorm. Încep să-mi fac planuri cum pot să-l atac pe primar, ce pot să fac, încerc să i le sugerez președintelui asociației, care este soțul meu și este mult mai diplomat. Zice «Stai puțin să ne mai gândim». Eu zic «Nu, mâine dimineață trebuie să facem!».”
A ajuns să se certe cu fiecare primar care a condus comuna de când s-a mutat în Merișani.
„Nu știu cum. Plecăm la drum prieteni. În al treilea an de mandat, ajungem să ne certăm și să fim la cuțite. Însă până la urmă să-l faci pe cetățean să fie mai puțin manipulat mi se pare așa o treabă frumoasă! S-ar putea să aleagă altfel peste patru ani, s-ar putea odată să reacționeze, s-ar putea să se bazeze pe mine, asta iar mă bucură.” Așa a ajuns și să boteze șase copii de rudari din comunitate.
Spune că e o energie pozitivă în Merișani, pe care n-ai cum să n-o simți dacă petreci cel puțin două zile în localitate, în special primăvara și vara. Are prieteni care și-au cumpărat teren și casă în comună din acest motiv. Parte din energia pozitivă se poate datora priveliștii – lacul, dealurile, obiectivele istorice –, parte oamenilor mândri și „cârcotași”, parte și spiritului de luptă pe care l-a adus Sorina în ultimii ani în peisaj.