Am iubit mereu perioada asta de sfârşit de an, mai ales în copilărie când iernile erau adevărate: cu zăpadă şi ger, cu mulţi colindători şi emoţia aşteptării vacanţei.
Îmi amintesc şi acum săptămâna de dinainte de Crăciun cu mirosul ei special de zăpadă îngheţată, de noapte şi derdeluş, de mănuşi ude şi cer înstelat. Aş fi putut recunoaşte acel miros cu ochii închişi.
Pe atunci Ajunul Crăciunului începea devreme, pentru că plecam în colindat. Mama îl punea pe fratele meu, băiatul familiei, să lovească cu un cârlig de fier jarul din cuptorul de la bucătărie şi să repete după ea urări de belşug: “ câte scântei atâţia purcei, pui ”.
Eu cu prietenele mele, cu chesul pe umăr (un fel de săcui făcut din lână de culoare roşie, de regulă, cu un mâner din lână împletită) o porneam în colindă mai întâi pe la casele din apropierea străzii noastre. În fiecare an ne propuneam să umplem chesul şi să străbatem tot satul, vis pe care îl reprogramam de fiecare data.
Când veneam înapoi acasă, în chesul plin erau de toate: colăcei, brânză, prăjituri, biscuiţi, bomboane, mere, nuci, rahat. Alegeam ce nu mirosea a brânză şi se putea mânca, restul se fărâmiţa şi se arunca la animalele de curte; aşa cerea tradiţia ca să fie sănătoase şi să se înmulţească.
Mi-aduc aminte că, într-un an, am trecut pe lângă o casă mai dărăpănată pe care am vrut să o sărim pentru că o credeam nelocuită. Cineva dintre noi ne-a amintit că am promis să nu ratăm nicio casă şi am început să cântăm tare. Eu eram sigură că în spatele porţii vechi de fier nu stă nimeni, dar m-am înşelat.
Am intrat şi am cântat şi mai tare:” Azi îi Ajunul/ Mâine-i Crăciunul…” În partea dreaptă a curţii era lumină în ceea ce părea o bucătărie. Am strigat. A ieşit o bătrână îmbrăcată de casă. Ne-a poftit înăuntru să ne încălzim. Era cea mai bucuroasă gazdă de colindători pe care o văzusesem vreodată. Pe masă erau colăcei aburind. Ne-a dat să mâncăm şi ne-a pus şi în ches. În timp ce mâncam flămânzi, bătrâna ne-a zis că în fiecare an se pregătea de colindători şi nimeni nu venea, iar colăceii se răceau singuri şi trişti. Ne-a înduioşat mărturisirea .
Ne-am promis că vom trece mereu pe la această casă în Ajun de Crăciun. Curios e că, în anii următori, am tot încercat să găsesc casa bătrânei, dar niciuna de pe acea stradă nu mai semăna cu cea pe care o vizitasem noi.
Le povestesc această întâmplare în fiecare an elevilor mei pentru a-i motiva să meargă în continuare la colindat. Ei mă întreabă curioşi: “ Şi bătrâna mai trăieşte?” (de parcă ar dori să înceapă colinda cu ea).
“A murit”, le răspund, aşa cum va muri şi colindatul de Crăciun dacă voi vă veţi socoti prea mari, prea moderni, prea comozi pentru a duce mai departe acest obicei creştin unic.